Să ai un
poet născut în orașul tău, un poet prezent în avanscena vieții literare încă
din anii 60, să te faci că nu există, că nu a existat, nici când trăia... Dacă nu suspectă, dar descalificantă este
această hotărâre a Consiliului Local Oradea. Aș vrea să-i privesc în ochi pe
acești domni care au votat împotrivă, aș vrea să-i întreb ce știu despre opera
poetului, traducătorului, editorului Romulus Vulpescu. I-aș pune pe
fiecare să citească poezia „În fiecare zi“.
E trist
ce se întâmplă și cum reușesc unii edili să trântească uși în nas celei care a
îndrăznit să le aducă aminte că există oameni, există recunoștință, există merite
excepționale și mari beneficii aduse umanității.
Să spui
că nu ai în vedere adoptarea unei asemenea hotărâri de consiliu. Dar ce aveți
în vedere, domnilor? Măcar puțin timp aveți să vă informați pe unde a umblat și
cum a slujit cu cele trei patimi-iubiri: cartea, cuvântul, poezia? Sunt doar
cele trei iubiri care l-au înălțat deasupra omenescului, pe cele mai înalte
culmi ale culturii. Încercați din curiozitate să aflați ce și cât a tradus,
de când și pe cine. Poate că atunci ați lăsa capul plecat, din respect
pentru marele om Romulus Vulpescu. Citiți măcar titlurile cărților, titlurile
traducerilor, titlurile edițiilor îngrijite cu „inegalată pasiune pentru
cuvânt, cu măiestrie ales, modelat ca obiect al maximei iubiri pentru Artă“.
Au fost traduceri, domnilor, care au uimit o lume întreagă, dar pe voi, nu.
Păcat,
domnilor, mare păcat. În loc de sentimentul de mândrie față de o personalitate
care marchează într-un fel comunitatea pe care vremelnic o stăpâniți, poate ar
trebui să le reamintiți oamenilor și această indiferență față de semenii de Dincolo,
cei care și-au găsit scăparea departe de voi, încă înțepeniți în aceleași vechi
și neortodoxe tipare.
Cred că ați folosit abuziv cuvintele și
v-ați pripit în fața unui „ambasador al culturii, al valorii, al frumosului,
al sensibilității“. Niciun semn spre opera în manuscris a poetului, o apropiere
a acesteia de rădăcini. Nu recunosc niciun semn al bunătății, domnilor, pentru
omul care a trăit poezia până la lacrimi, a ținut cartea numai la piept, iar
cuvântul l-a donat cititorilor, să se bucure ceva mai mult, să-l îndure ceva
mai ușor.
Îmi cer
iertare, domnilor, dacă am trezit un zâmbet de pe țărmul unei liniști
(ne)tulburate, între două certitudini (nașterea și moartea), cu „un
derizoriu accident infirm al unui prăpădit de anonim (R. V.)“.
Ar fi fost
o bucurie, afară de cuprinsul vorbelor, un semn al prețuirii, cu măsura reală și valoroasa moștenire, a
celui care a fost și un slujitor al limbii și poporului român, în locul
nașterii sale, Oradea.
Ar fi
fost un Titlu Post Mortem. Atât!
Eli
Gîlcescu, 19.02.2016
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu