Asta e o banală exemplificare a metehnei foarte românești de a-i prosti pe ceilalți, de a trăi continuu in minciuna și impostură. Nu există adevăr, ci e cum vrea mușchii tăi. Ce talent avem să pretindem că albul e negru și negrul e alb. Ce obrăznicie fără limite! Totul jucat, sarjat, aruncat ca praf in ochi.
Multe funcținează în lumea românească astfel. Iată alt exemplu. După dezastrul de la Lyon Anghel Iordanescu și șeful FRF au susținut că nu e un eșec cum a văzut toată lumea ci o performanță. E obișnuita operație de prostire, de a spune ca negrul este de fapt alb. Mă gindesc că am văzut alt meci, că tabela de marcaj a arătat 3-0 pentru noi. Cind toată țara e cătrănită – în stare de șoc, cum a scris Tolontan – apare generalul la conferința de presă și face scamatorii, prezintă un număr de iluzionism, face exerciții de retorică. Ne spune cum a performat echipa României condusă de el. Vine așa – Nemincaților, caraghiosilor, proștilor, să ziceți mersi ! Se declara multumit de rezultat, firește. Ca și cum le-am fi administrat albanezilor o bătaie soră cu moartea și ne-am calificat glorios. Noi, prostimea, am văzut că am fost infrinți rușinos și am fost eliminati. Iordănescu a văzut altceva. Ce ar fi spus dacă îi băteam și ne calificam !? Ar fi cerut (pe linga niste milioane de euro ) să i se ridice o statuie. Deja are o stradă și un stadion botezate cu numele lui in comuna Voluntari.
E aici de fapt multă politichie și farsă. Iordănescu a invațat șmecheria assta – de a nega evidențele, de a-i prosti pe ceilalți, de a avea tupeu și de a fi agresiv – pe holurile Parlamentului prin care s-a plimbat ca majordom al generalului Oprea. Credeam ca degeaba a fost senator zece ani ! Uite că nu ! A învățat ceva. Ca la Poliție unde regula de bază e să nu recunoști nimic. Dimpotrivă, să pretinzi că ai dreptate și ești victorios.
Ce să ne mai mirăm!? Alt exemplu. Nu au ieșit liderii liberali în fața presei după ce au incasat-o in alegerile locale să ne spună că au repurtat o mare victorie, ( am înfrînt!!! ) și ca au obținut cel mai bun scor din istoria alegerilor de după 1990 !? E același tertip, aceeași minciună și obrăznicie românească pusă iar și iar pe tapet cind se pune problema supraviețuirii și a răspunderilor.
Cred că n-o să ne inzdrăvenim în țara asta prea obișnuită cu sfidarea și minciuna pînă cind nu va fi clar că albul este alb și negrul negru.
STELIAN TĂNASE
http://www.stelian-tanase.ro/cum-suntem-sfidati/
RăspundețiȘtergereO PRĂPASTIE TRAVERSEAZĂ ROMÂNIA
27 decembrie 2017
Două subiecte au măsurat contrastul dintre două lumi românești în zilele doliului după regele Mihai. Mai întîi o lume trăind intens pierderea suferită. O lume care a arătat cam ce ar fi putut fi România dacă în 1989/1990 devenea – odată cu prăbușirea regimului comunist – o monarhie constituțională. Românii au descoperit că exista un rege și că nu l-au prețuit. Am avut norocul să îl avem pe rege în viață după 41 de ani de la detronarea și de la alungarea sa din țara lui de o ocupație străină si cozile ei de topor. Regele Mihai l a fost o șansă vie pe care un popor cu o elită autentică nu o ratează. În acele zile a defilat prin fața noastră la Sinaia, București, spre Curtea de Argeș o lume civilizată, morală, europeană, creștină. Nu amintesc decit in treacăt de nenumărații români aflați in fața televizorului. Audiențele tv mai mari ca niciodata o dovedesc. Am văzut citeva zile o Românie in care merită să trăiești și de care m-am simțit mîndru după atitea și atîtea dezamăgiri. A fost pentru prima dată după 21/22 decembrie 1989 cind mi-a parut bine ca traiesc la București și nu am emigrat. O Românie cu oameni de ispravă și de bun simț, o țară care are un viitor.
regele mihai 12Si pe partea cealaltă a prăpastiei – și tot pe micile ecrane- am avut imagini din Parlament – locul unde ar trebuie să se află elita românească, politicienii de virf care dezbat – se presupune – rațional, cu argumente solide, cu simț de răspundere, cu patriotism ce se întîmplă cu țara.
Așa să fie!? Daca dai sonorul tare ca să auzi ce se spune vei fi silit în clipa următoare să îți acoperi urechile. Se folosește un limbaj de peron, de maidan, de bodegă. Un lexic trivial, pestriț, asezonat cu injurături, cu aluzii porcoase si trimiteri la sexul mamei. Un DEX improvizat plin de haisictir, grohăieli porcești, mîrlănii scabroase si mîrîieli ordinare. Extracția acestei asa-zise elite este parlament fotoextrem de joasă. Vezi laolaltă semidocți și sfertodocți, plagiatori, parveniți de cea mai joasa speță. Lumpen-proletari, vagabonzi, blatiști de pe tren, sperțari, bișnițari. Nu toți, o majoritate care colorează negativ Parlamentul. Această presupusă elită nu are nimic superior, dimpotrivă. Vine din subterane, de la periferie, din gări provinciale părăsite, de pe șantiere falite, din bordeluri și cazinouri, din porturi și colțuri de stradă unde se joaca barbut și alba/neagra. O elită de impostori, de măști și de demagogi. O lume sordidă care își etalează zilnic prostia, cinismul, lăcomia și vulgaritatea. O lume românească de care nu sunt mîndru. E o Românie de care ți-e rușine. O țară de care trebuie să te ții departe ca să nu te infestezi.
Si totuși este vorba despre aceeași țară. Ce unește cele două Românii?
STELIAN TĂNASE
Stelian Tanase
RăspundețiȘtergereScandalul este și o diversiune subtilă. Ca să nu se observe ca sunt niste paraziți, ies din cind in cind la televizor (cei mai răzbatatori ies tot timpul si ofera titluri de scandal în prime-time) ca să arunce 490petarde. Fac deliciul mass-media, care traiește fireste din rating. Tata&mama audiențelor – scandalul. Astfel, politicienii dau impresia că fac ceva. Se vorbește despre ei. Bine/rău, nu conteaza, treaba e să nu fii ignorat și uitat.Cel mai rau decit o imagine proastă este să nu ai nici una.
Ancelin Roseti
RăspundețiȘtergereAvem oameni valoroşi, autentici, integri, care sunt centrifugaţi la periferia domeniilor lor, avem lichele şi secături beneficiare care le ocupă silitoare locul, însă avem şi-un foarte mare număr de naivi (unii mai apatici, alţii mai nărăvaşi) care, privind această reprezentaţie de distopie socială, în inerţia lor gregară, găsesc firească o asemenea dispunere axiologică/ierarhică -- ei cred că aceasta ar fi normalitatea.
Pentru a nu diminua gravitatea lucrurilor, pentru a nu ascunde hibele societăţii în care trăim, pentru a nu pune umărul la împingerea răului în năvoadele derizoriului, eu sunt de părere că trebuie renunţat la complezenţa convivă, la discursul retractil, la cumsecădenia trecerii cu vederea. Lucrurile se cer a fi strigate pe nume. Retoricile neutrale sau diplomaţiile aluzive nu au capacitatea de a pune punctul pe i. Nu-i vremea delicateţilor conversive şi a coregrafiilor de salon, ci e timpul inciziei ferme, până la os.