Poetul Andrei Zanca ne-a părăsit…
Eugen Popin - S-a stins la amiaza zilei celei dintâi din iunie
Ceea ce voi scrie aici sunt gânduri pe care nu mi-am putut imagina vreodată că realitatea mă va aduce dinaintea imaculatului și va trebui să las tristețea să mă rostească în cuvinte. Un mesaj venit în dimineața celei de a doua zile a lui iunie, tulburând seninul și liniștea colțului meu de lume, îmi aducea o veste care, la prima lectură, m-a fulgerat, m-a oprit la mijlocul clipei, m-a cutremurat până în adâncul sinelui. Iar eu refuzam la modul cel mai vehement să cred conținutul lui ce venea de la bunul meu prieten și coleg de redacție Vasile Gogea. Care îmi transmitea faptul că omul, prietenul meu, poetul Andrei Zanca, cel care mi-a stat alături la realizarea proiectului „Alternanțe” s-a stins la amiaza zilei de 1 iunie 2022 în orașul său de reședință Heilbronn. Ultima oară când am vorbit la telefon cu Andrei, era în după amiaza zilei de 11 mai 2022, vocea lui era un pic altfel decât de obicei, parcă mai puțin viguroasă. Iar de data asta, convorbirea noastră a durat doar (!) o jumătate de oră. De obicei durata convorbirilor noastre depășea o oră bună, noi având întotdeauna multe de discutat și de comentat. Printre altele și lecturile noastre erau subiecte care prelungeau uneori foarte mult convorbirile. Era o mare satisfacție pentru noi amândoi să constatăm că aveam, nu rare ori, aceleași puncte de vedere privind cărțile unor scriitori importanți germani, dar nu numai. Pe lângă faptul că discuțiile cu Andrei erau, măcar pentru mine, dovada celei mai sincere prietenii, amândoi neocolind niciodată puncte sensibile din cotidian, ori din viața privată. Ele erau și ocazia de a vorbi limba în care scriam și citeam, comentând nu rareori articole din presa literară din țară. Din păcate, Andrei Zanca, un scriitor cu o vastă și profundă cultură, a fost „uitat” de cei care se cuvenea să-i acorde atenția binemeritată. Ori datoria criticii literare, a oricărei literaturi, este să analizeze critic lucrările scriitorilor importanți și reprezentativi ai literarturii contemporane, indiferent unde se află ei, în țară, ori înafara ei. Fapt semnalat și de criticul Dumitru Chioaru în revista Ramuri nr. 08/2010 „...Fiind departe de viaţa noastră literară, el a ieşit – cum se spune – din cărţile celor care fac şi desfac listele canonice.”
Iar acum cel care a dat literaturii române volume de certă valoare, care a tradus (transpus, cum obișnuia Andrei să denumească traducerile sale) autori de primă mărime din literatura contemporană germană, s-a întors la casa Tatălui, în liniștea și tihna eternului. Fie ca Tatăl ceresc să-l așeze între cei buni și drepți, dăruindu-i liniștea și odihna eternului. Binecuvântată fie-i amintirea! Eu îi voi simți lipsa câtă vreme voi mai fi în lume.
Lumea liniștii
lumea liniștii e mult prea departe de lumea vorbelor
după cum lumea ecranelor e tripla noastră iluzie.
Ziua în care ne stingem e ziua-n care-i iubești
cel mai lung pe cei ce rămân, iertându-te, iertându-i
sorbit de-o altă iubire căreia nu-i putem
face față, fără să ne mistuie.
Altminteri, doar să te înalțe-n slăvi, cu ipocrizie
și-n van, lumea ori să te bucuri mereu de o prezență,
a harului?
Azi nu mai am întrebări, doar spuneri
desprinse spontan din experimentele
mele, oricum ar fi fost, însă pe care
unii le țin drept răspunsuri
nu mai aștept pe nimeni
ca pe vremuri, când spre a ieși în lume
treceam mai întâi prin cârciumi, spre a fi
la fel cu cei întâlniți, dintr-o nereținută sete
zadarnică, de-a le fi aproape, smerit
spre a nu mă îndrepta ca alungat din nou
către casă pentru un alt cvintet de vreme
și de însingurare
ca să mă întrețin din nou cu cei de mult duși
și- a nu mai crede că trăiesc doar eu
deraieri și însingurări
spre a mă așeza mai întâi pe prag
pentru a hrăni un câine ori altul pe care-i întâlneam
în nopțile hălăduielilor mele pădurelnice, și care nu se
mai dezlipeau apoi, ca printr-un miracol de mine.
Însă flacăra-n mine mai arde. Cuvintele nu s-au răcit.
Azi frunzele curg și apele înverzesc curate, limpezi
între malurile pline de sălcii și pietre ale copilăriei
unde o prezență se desprinde ca o aromă
din tot și din toate, îngăduind nuanțe inconfundabile
străbătute mereu de Hristos în siajul duhului sacru
precum un copil, mai mult atras de culori și de așternerea
lor după voia proprie, decât de vorbe, nesinchisit de erori
greșeli ori eșecuri
La urmă rămâne
drept singură rugă
drept singur cuvânt doar
gratitudinea
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu