Florin Negruţiu
L-am avut profesor în anul IV.
Aveam de ales între cursul lui Eugen Simion (la care seria noastră fusese repartizată) și cel al lui Nicolae Manolescu. Mi-am cerut transferul la Manolescu, pentru că “Nicky” era mai liberal, mai civic și mai… anticomunist. În plus, crescusem cu cărțile lui și cu stilul lui inconfundabil, pe care cu toții încercam fără succes să-l imităm.
Așa era pe atunci, când ne permiteam exerciții de admirație.
Cursul lui despre literatura sub comunism mi-a deschis mintea și, într-un fel, m-a ajutat să fiu cel care sunt astăzi.
Nicolae Manolescu a fost un mare spirit și cu siguranță ultimul mare critic literar din timpul vieții mele.
Mai târziu, când ajunsesem ziarist, l-am chemat la un interviu și i-am mulțumit pentru că am avut șansa să-i fiu student.
Îi voi păstra o vie amintire.
Nicolae Manolescu (1939-2024)
Astăzi, ne-a părăsit criticul și istoricul literar, președintele USR, academicianul Nicolae Manolescu. A fost internat vineri de urgență în spital, în urma unui atac cardiac, dar astăzi inima a cedat. Se va scrie mult despre el, cum e și firesc în cazul unui om care a marcat în mod esențial literatura română din ultimii mai mult de 60 de ani, se va scrie despre viața și opera sa, despre controversele în care a fost implicat, despre izbînzile sale literare, nu în exclusivitate literare însă. În primii vreo zece ani post-revoluționari, am avut o relație apropiată și am foarte multe amintiri din perioada aceea, de la revistă, de la PAC, din campaniile electorale, de la diverse evenimente culturale sau întîlniri particulare. În ultimele decenii, a apărut o anumită răcire a relațiilor, o îndepărtare. Nu pot decide acum din pricina cui anume. Nu exclud nici terții din ecuație. Îmi pare foarte rău că a ales, azi, despărțirea definitivă, nu de mine, de literatură, de lume. Dumnezeu să-l ierte și să-l odihnească în pace… (Liviu Antonesei)
Este de-o tristețe imensă ca, la moartea unui critic literar de valoare, să se bucure o mulțime de scriitori importanți. Când el este în frigider la morgă, alții să bea de bucurie. Înseamnă că și-a ratat menirea.
Nicolae Manolescu a făcut lucruri admirabile înainte de 1989 și după Revoluție, până a ajuns să se realeagă ilegal ca președinte al Uniunii Scriitorilor, iar ”România literară” a condus-o spre irelevanță, publicându-i doar pe cei care-i cântau în strună.
Dumnezeu să-l odihnească! (Alexandru Petria)
RăspundețiȘtergereFlorin Iaru
Ipocrizia și cruzimea sînt cei doi versanți ai aceluiași munte.
Așa că am să reproduc o parte a unui articol publicat acum 9 ani, din care nu aș schimba nimic.
Profesorul distrat
Publicat:
26.01.2015
«Poate că, dacă nu l-aș fi cunoscut pe Nicolae Manolescu în tinerețe, nici eu, nici mulți dintre colegii mei de generație poetică nu am fi ajuns unde sîntem și n-am fi cunoscut deliciile poeziei, culturii și ale spiritului critic. Tînărul lector de la Litere era celebru. Studentele, îndrăgostite, studenții, fascinați.
Criticul României literare se bucura de o imensă apreciere underground. Dacă nu te lăuda Manolescu, erai mort. Iar dacă te făcea de rahat, erai și mai mort. Cărțile lui erau succese de librărie și asta îi scotea din minți pe adversari. La Europa liberă era întotdeauna pomenit cu respect și citat copios. Împotriva lui s-a ridicat, nu de puține ori, o camarilă impresionantă: activul de partid, revista Săptămîna, CCES. Din cauză că nu era membru de partid, nu a putut urca treptele profesionale și profesorale din facultate. Pînă și aventura lui studențească a fost sub umbra și dușul rece al „dușmanului de clasă“. În lungile discuții informale, despica firul în patru, dădea sentințe reci, crude și drepte. Și avea un haz nebun – repet, în acele întîlniri ferite de ochiul vigilent al autorităților. După ’90, cînd cenzura a dispărut, iar partidul unic s-a evaporat, Nicolae Manolescu a fost steaua călăuzitoare a generației mele. S-a implicat în politică, iar subsemnatul i-a făcut campanie deșănțată (pe care nu o regret). S-o scurtez: întotdeauna, Niki, cum i se spunea și i se spune încă, a fost o personalitate complexă și covîrșitoare. Poate că își mai aduce aminte ce locotenenți pizdoși la datorie a avut în mine și Agopian în campania pentru cîștigarea președinției Uniunii Scriitorilor din România. Nu-i vorbă, am avut parte de un frumos capitol în Istoria literaturii, dar jur că nu a fost nimic „reciproc“, nimic la schimb. Eu am făcut ceea ce am crezut că trebuie să fac, iar el a scris, cred, ceea ce a crezut de cuviință să scrie.
Numai că, de aici, începe despărțirea mea de Manolescu, omul și criticul pe care l-am cunoscut treizeci de ani. Ca președinte al breslei, mai ales omul a făcut loc proverbialului funcționar românesc, pomenit de Heliade Rădulescu: „Bucură-te, poartă, bucură-te, scară, bucură-te, ușă!“. Ce s-a petrecut în natura lui critică nu pricep și, poate, nici nu vreau să știu. Însă povestea recentului premiu Mihai Eminescu pentru „opera omnia“ mă obligă să ies tiptil din admirație și să vorbesc împotriva domniei sale, așa cum am făcut-o în săptămînalul Cațavencii, de fiecare dată cînd mi s-a părut că dă cu mucii în fasole.»
Omul a fost una, funcționarul, alta. Eu rămîn cu omul din tinerețe, cînd visam cu toții o lume mai bună.
Dorin Tudoran
RăspundețiȘtergereContradicția lui Manolescu? Simplu – a fost om. Cu cele bune și cu cele mai puțin bune. Și asta nu poate rămâne nepedepsit într-o cetate în care toți ceilalți sunt fie sfinți, fie busturi sau ecvestre, bronzuri însuflețind Ireproșabilul.