Nu e cel mai rău lucru care ni s-a întâmplat anul asta

Lucian Mindruta

In seara asta, dupa emisiune, am trecut pe la Piata de Flori de la Chirigiu. Inainte de pandemie, aici veneau florarii din Bucuresti sa-si ia marfa: acum business-ul engros s-a mutat in afara Bucurestiului.

Aici au ramas mai mult coroanele.

Si ziua, si noaptea, de aici poti lua o coroana pentru inmormantarea de maine dimineata sau priveghiul din noaptea asta.

M-am oprit cateva minute de vorba cu vreo cativa comercianti. Vand mai mult acum, de cand cu pandemia, mi-au spus. Dar tot ei m-au asigurat - fara sa am dreptul la dezbatere - ca boala asta a fost “inventata sa scada populatia” si ca “vaccinul ucide”, la fel ca doctorii, care “omoara pacientii cu zile”.

In cinci minute mi-au livrat toate narativele propagandei online, fara sa rasufle.

“Si, voi v-ati vaccinat?” i-am intrebat.

“Eu am trecut prin boala, n-am nevoie” mi-a zis o florareasa. “De mine nu se prinde” mi-a zis altul, pentru ca imediat sa-mi marturiseasca ca fratele lui a facut-o si a ramas cu plamanii afectati. “I-am luat ieri aparat din ala de oxigen, acum are acasa” zice el.

Ne-am despartit cordial. M-au rugat sa va spun ca muncesc la marfa lor. Si intr-adevar, lucreaza bine. Sa tot mori!

Una peste alta, coroanele sunt naturale si pentru toate buzunarele.

Credintele celor cu care am stat de vorba insa, nu. Oamenii sunt victima unei iluzii in masa, a unei isterii incredibile, in care e absolut inutil sa vii cu argumente. Nu ai nicio autoritate cu adevarul. Nu mai poate fi crezut, pentru ca nu are forta povestii care li s-a vandut.

Au vazut ei pe net un spot care inca din 2011 spunea ce se va intampla.

Am plecat cu tristetea ca virusul nu e cel mai rau lucru care ni s-a intamplat anul asta.

Ci descoperirea ca omul se poate intoarce in caverne doar urmand lumina palpaind a telefonului din palma.

Ce-ar fi

Lucian Mindruta

· 

M-a sunat azi o fosta colega, cu o idee: ce-ar fi ca de maine, de la 12 si pana luni dimineata, sa facem un exercitiu simplu:

Toti in casa.

36 de ore.

Sa facem din ziua de duminca macar (si-un pic din sambata) o zi FARA transmisie virala.

Ok, i-am zis doamnei, sunt de acord. Accept sa nu ies si sa incerc sa conving si pe altii.

Am lasat dimineata libera pentru cumparaturi. Dar dupa aceea... hai sa golim orasul.

Exact cum faceau stramosii nostri in secole demult trecute. Valahii si moldovenii n-aveau atata forta militara, dar aveau o strategie simpla:

Pustiau ogoarele, otraveau fantanile... si nu mai lasau inamicului nimic de ucis!

Ce-ar fi sa aplicam si noi, ca antrenament, 36 de ore de strategie romaneasca medievala?

Daca iti place ideea, chiar daca nu esti atat de puternic s-o aplici, da-o mai departe.

Poate ca altii sunt.

S-o luam inaintea virusului.

Sa golim orasul de oameni, ca sa n-o faca el!

Epoca de Aur a Lașității

Lucian Mindruta

In 1981, Polonia avea 10 milioane de membri in sindicatul Solidaritatea. Un sindicat anti-comunist, un sindicat de masa care, daca nu era legea martiala, ar fi schimbat sistemul cu 10 ani inainte.

In 1981, Romania avea 0 membri intr-un sindicat liber.

Tot Romania avea intre 1 si 10 dizidenti. Si cateva sute de mii de oameni decisi sa plece, pentru ca nu se schimba nimic. Dar ce e mai trist e ca astia revoltatii, erau singuri. Exceptii. Ciudatenii. Restul romanilor nu se solidarizau cu ei. Nu voiau "sa aiba probleme".

In 1989, deja, restul Europei comuniste era libera. Pe structura de rezistenta a dreptei intelectuale, tarile acestea si-au putut face repede guverne alternative, care au preluat puterea un an mai tarziu.

Romania? Avea cam 30 dizidenti. Doina Cornea, Dinescu, vreo 5-6 batrani stalinisti si inca vreo 10-20 de complotisti KGB.

Alaturi de ei?

Nimeni.

Ma intelegeti?

Nimeni. Eram o natiune lasa, cea mai lasa din Estul Europei. In 1987, cand 5000 de oameni au manifestat la Brasov pentru paine, cati din restul Romaniei infometate i-au urmat?

Zero. Din nou.

Ana Blandiana ne numea "un popor vegetal". Practic, o leguma. Stateam la cozi si injuram in barbie. Si spuneam bancuri.

Eram o natiune de mistocari.

Pentru ca eram o natiune la misto. Eram o turma de supusi ai unui imbecil, urmat de alte milioane de imbecili care, chiar si pusi sa faca foamea si frigul, n-au cracnit. Doar au ras de ei insisi, alaturi de Bula.

Cand a venit revolutia, sa va spun drept, m-am mirat. M-am si intrebat:

"De unde, de unde ne-am gasit noi romanii dintr-o data, inima din piept si plamanii plini de aerul libertatii? De unde, dupa atata tacere mortuara pe care o stiu de cand m-am nascut ?"

M-am lamurit cinci luni mai tarziu, cand peste 80 la suta l-au votat pe Iliescu, intr-o urmare fireasca a celor doua, chiar trei decenii de lasitate.

Si totusi, pana la urma, ai putea spune, am invatat sa fim curajosi, nu?

Nu. A fost nevoie sa piara fizic generatiile de sclavi ca sa putem spera la libertate. Procesul inca nu e complet.

Dar daca ar fi sa sarbatorim totusi ceva astazi, asta ar trebui sa facem:

Curajul celor care au vorbit singuri, care au scris manifeste, care au strigat fara sa-i ajute nimeni "Jos!" intre 1970 si 1989. A fost Radu Filipescu, a mai fost Ion Ursu, a mai fost un baiat de liceu omorat de Securitate, au fost inca vreo cativa anonimi. Singuratici, intr-o mare de cacaciosi care si-au vazut de job, de cariera, de coada la benzina si la unt.

Unii nu mai traiesc. Altii s-au facut mici, cand altii se faceau mari. Modesti.

Pentru restul de milioane de romani, comunismul a fost cel mai frumos lucru care li s-a putut intampla: sa traiasca intr-o tara care sa nu vrea absolut nimic de la ei decat tacere. Nici minte. Nici munca. Doar tacere.

Da, acum 30 de ani s-a terminat de fapt cea mai comoda, cea mai linistita si simpla perioada din istoria Romaniei.

Epoca de Aur a Lasitatii.

Si da, a fost si frica mea, dragilor.

Si-a mea, si n-a trecut de tot nici pana azi.

RIP Alexandru Darie

Lucian Mindruta

Ducu Darie s-a dus.

Duceti-va sa vedeti "Coriolanus" la Bulandra, ca sa intelegeti cu adevarat pierderea.

Dar cea mai impresionanta mostenire pe care ne-o lasa Ducu e chiar moartea lui.

A murit de ciroza. Avea nevoie de un ficat nou. Era pe lista de transplant. Era un mare regizor, sef la Bulandra... va imaginati ca stia tot Bucurestiul, da?

Ei bine, Ducu nu s-a bagat in fata.

Nu s-a bagat in fata la coada pentru viata.

A murit cu ficatul lui, cuminte, la coada la care stateau atatia si atatia necunoscuti, necelebri, poate si netalentati...

Dincolo de lectia de arta pe care ne-a predat-o cand traia, Ducu ne-a lasat-o pe asta.

Lectia egalitatii in fata mortii.

Si a modestiei de a nu trai in plus, pe timpul vietii altora...