In 1981, Polonia avea 10 milioane de membri in sindicatul Solidaritatea. Un sindicat anti-comunist, un sindicat de masa care, daca nu era legea martiala, ar fi schimbat sistemul cu 10 ani inainte.
In 1981, Romania avea 0 membri intr-un sindicat liber.
Tot Romania avea intre 1 si 10 dizidenti. Si cateva sute de mii de oameni decisi sa plece, pentru ca nu se schimba nimic. Dar ce e mai trist e ca astia revoltatii, erau singuri. Exceptii. Ciudatenii. Restul romanilor nu se solidarizau cu ei. Nu voiau "sa aiba probleme".
In 1989, deja, restul Europei comuniste era libera. Pe structura de rezistenta a dreptei intelectuale, tarile acestea si-au putut face repede guverne alternative, care au preluat puterea un an mai tarziu.
Romania? Avea cam 30 dizidenti. Doina Cornea, Dinescu, vreo 5-6 batrani stalinisti si inca vreo 10-20 de complotisti KGB.
Alaturi de ei?
Nimeni.
Ma intelegeti?
Nimeni. Eram o natiune lasa, cea mai lasa din Estul Europei. In 1987, cand 5000 de oameni au manifestat la Brasov pentru paine, cati din restul Romaniei infometate i-au urmat?
Zero. Din nou.
Ana Blandiana ne numea "un popor vegetal". Practic, o leguma. Stateam la cozi si injuram in barbie. Si spuneam bancuri.
Eram o natiune de mistocari.
Pentru ca eram o natiune la misto. Eram o turma de supusi ai unui imbecil, urmat de alte milioane de imbecili care, chiar si pusi sa faca foamea si frigul, n-au cracnit. Doar au ras de ei insisi, alaturi de Bula.
Cand a venit revolutia, sa va spun drept, m-am mirat. M-am si intrebat:
"De unde, de unde ne-am gasit noi romanii dintr-o data, inima din piept si plamanii plini de aerul libertatii? De unde, dupa atata tacere mortuara pe care o stiu de cand m-am nascut ?"
M-am lamurit cinci luni mai tarziu, cand peste 80 la suta l-au votat pe Iliescu, intr-o urmare fireasca a celor doua, chiar trei decenii de lasitate.
Si totusi, pana la urma, ai putea spune, am invatat sa fim curajosi, nu?
Nu. A fost nevoie sa piara fizic generatiile de sclavi ca sa putem spera la libertate. Procesul inca nu e complet.
Dar daca ar fi sa sarbatorim totusi ceva astazi, asta ar trebui sa facem:
Curajul celor care au vorbit singuri, care au scris manifeste, care au strigat fara sa-i ajute nimeni "Jos!" intre 1970 si 1989. A fost Radu Filipescu, a mai fost Ion Ursu, a mai fost un baiat de liceu omorat de Securitate, au fost inca vreo cativa anonimi. Singuratici, intr-o mare de cacaciosi care si-au vazut de job, de cariera, de coada la benzina si la unt.
Unii nu mai traiesc. Altii s-au facut mici, cand altii se faceau mari. Modesti.
Pentru restul de milioane de romani, comunismul a fost cel mai frumos lucru care li s-a putut intampla: sa traiasca intr-o tara care sa nu vrea absolut nimic de la ei decat tacere. Nici minte. Nici munca. Doar tacere.
Da, acum 30 de ani s-a terminat de fapt cea mai comoda, cea mai linistita si simpla perioada din istoria Romaniei.
Epoca de Aur a Lasitatii.
Si da, a fost si frica mea, dragilor.
Si-a mea, si n-a trecut de tot nici pana azi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu