Am hotărât că nu se mai poate așa.
Aflasem de la gazda mea, tanti Lola, care asculta Europa libera în fiecare noapte ce se întâmplă la Timisoara. Vorbeam cu Marius, cu Silviu și Bogdan și deodată am hotărât. "Eu ma duc acolo". "Ești nebun". Ma gândeam la prietenii mei din Timișoara. Făcusem armata împreună și îmi închipuiam ca sunt pe strada, sau morți.
Am ajuns în Gara de Nord. Când m-am dus la casa de bilete toate trenurile spre Timișoara erau anulate. Casiera m-a privit cu spaima când am întrebat cu ce se poate ajunge la Timisoara și am înțeles.
Am plecat cu un camion spre Rm. Vâlcea. Acolo speram să-l conving pe Doru sa mergem cu mașina lui. Soră-mea s-a speriat când m-a văzut la doua noaptea la ușa.
M-am dus la Doru. I-am spus. Nu a zis, nu. Benzina era raționalizată și n-avea de ajuns. Mi-a promis ca o sa găsească o soluție și a plecat la serviciu. Pana a venit Doru am dormit. De atunci și pana în 25 decembrie nu am mai închis un ochi.
Doru mi-a spus ca în gara erau garnituri de tren cu gărzi patriotice înarmate cu bâte care se pregăteau sa plece spre Timișoara sa înăbușe revolta. Nu făcuse rost de benzina. Ma gândeam ca o sa ma bat cu oameni pe care o să-i recunosc, îmbrăcați în uniforma de gărzi patriotice. Am așteptat. Ascultam fără sa ne mai ferim Europa Libera. În București se trage. E noapte și la Inter sunt baricade. Am hotărât sa plecam dimineața la București. E Revoluție. E clar.
Doru a plecat sa pregătească mașina. Tot nu aveam suficienta benzina.
Am dat drumul la televizor. Cărămitru, Dinescu... Gataaa! A început.
Am ieșit urlând pe strada. Oamenii se uitau la mine și nu îndrăzneau sa se bucure. Câțiva s-au încins. Au căpătat curaj și am luat-o spre centru strigând. "A cazut Ceausescu"
Era Revoluție. Mi-au dat lacrimile de bucurie. În jurul meu vâlcenii se trezeau din coșmar. Veneau cu noi. Era adevărat. Era incredibil de adevărat. Eram fericit cum nu am mai fost niciodată.
Îmi spuneau Studentul.
Ma întrebau ce avem de făcut. Am improvizat. Am chemat toți studenții din mulțime sa intre în clădirea consiliului. Au primit cu urale propunerea. Studenții erau speranța, erau mândria, erau credibilitatea.
Noua studenților ni s-au predat Miliția și mai târziu Securitatea din oraș.
Am chemat armata și au venit. Au colaborat cu noi. Am făcut patrule mixte și oamenii s-au simțit în siguranță. Nu s-a spart un geam. Nu a fost nimeni molestat. Eram mândri de noi.
A apărut la televizor Iliescu. Unii ziceau ca e bun, ca e deștept. Nu mai țin minte cine.
Când s-a lăsat întunericul a venit vestea ca teroriștii au început sa tragă.
Armata era cu noi. Miliția era cu noi. Securitatea trecuse de partea noastră.
Cine sunt teroriștii?
Atunci am crezut ca sunt oamenii lui Ceaușescu.
Comandantul securității s-a jurat ca nu știe cine sunt.
Nu prea l-am crezut. Am lăsat vânătorii de munte să-i păzească pe securiști.
Suna telefonul în draci. Toți vedeau mișcări de teroriști. Peste tot.
A doua zi mai mulți dintre noi se gândeau ca trebuie sa mergem în București, sa luptam. Am vorbit cu comandantul garnizoanei Vâlcea. Drumurile sunt blocate.
Se fac liste cu membri FSN. M-au pus printre primii. Se certau, se împăcau. Nu înțelegeam ce au de împărțit. Se cunoșteau unii pe alții și se acuzau de tot felul de chestii. M-am enervat și l-am propus pe comandantul garnizoanei președinte. Au fost de acord.
De la București veneau vesti proaste. Mai multe voci voiau sa mergem acolo.
Nu știam daca fac bine să-i iau și pe alții cu mine. Era o responsabilitate prea mare.
Pana la urma am stabilit ca vor merge doar cei care au făcut armata și au livret militar.
Au venit cu livretele. Bine! Hai sa cerem autobuze! Dumitrescu, comandantul a zis ca nu ne da decât un autobuz. Tăiem de pe lista. Plecăm noaptea.
Sunt îngrijorat. Mi-e frica pentru ceilalți.
Am făcut trei grupe. Cei de la medicina un grup. Ceilalti, doua grupe. Unii rămâneau în rezerva la Politehnica pana ce se lămureau lucrurile cu ultima grupa care trebuia sa ajungă la televiziune.
Dimineața intram în București. Se auzeau rafale. Șoferul m-a rugat sa îl las sa se întoarcă. Ii era frica. Era șofer angajat al armatei. L-am lăsat. Am luat-o pe jos pana la Politehnica. Eram foarte hotărâți. Prima grupa a rămas acolo. Studenții de la medicina știau ce au de făcut. Ceilalți au venit cu mine. Am luat metroul pana în Piața Victoriei. Era plin de filtre. Aveam o hârtie care atesta ca suntem organizați. În Piață am găsit militari la ieșirea din metrou. Am cerut sa vorbesc cu cineva care sa ne dea arme și sa intram în lupta.
Au zis ca nu se mai dau arme. Dacă vreau, pot sa ma duc la taburi și sa le aduc muniție. Am adus. Au început rafalele. Trăgeau spre niște blocuri. Cam la nimereala.
Aveau ochii înroșiti.
Nu avea rost sa stam. Unde sunt teroriștii? Poate la TVR.
Am mers acolo. Se trăgea. Nu ne era frica. Am întrat într-o alimentara împinși de un grup mai mare. Încercăm sa stam împreună. Se trăgea din nou. Apare un coleg de la imagine film cu o camera. "Ce faci aici Tache?" Îi spun. "Hai sa îți filmez mesajul"! Aveam un mesaj scris de la Rm. Vâlcea. Ceva despre victoria revoluției.
Eram răgușit. Am baiguit un fel de mesaj. A întrat înăuntru. Noi nu aveam voie.
Era un fel de triaj al celor ce intrau.
Am încercat din nou sa obținem arme, sa luptam, sa apărăm televiziunea.
Nu ni s-au dat.
Liviu, operatorul, mi-a obținut un bilet de trecere. Ceilalți au rămas. "Ne vedem la Politehnica". O mașină de salvare a oprit în fața alimentarei.Se trăgea cu toate armele. Nu putea sa mai înainteze. Asistentul a coborât. Am văzut cum glonțul i-a rupt gatul. Era la trei metri în fata mea.
A cazut cu o expresie de mirare pe chip. În câteva secunde o găleată de sânge s-a scurs din el. M-am dus la el. Era mort. L-am urcat în salvarea din care coborâse.
Nu mi-era frica. Eram mirat ca sunt calm.
Voiam o arma. Voiam sa lupt cu teroriștii. Nu-i vedeam.
Din când în când mai murea câte cineva. Umblau tot felul de legende.
Am întrat în televiziune. Lume cunoscuta. Actorii veniseră în studioul 4. Erau și profesori din IATC. Nu se întâmplă nimic. Toată lumea vorbea și își spunea părerea despre Ceaușescu, despre teroriștii care încercau să-l salveze și sa întoarcă soarta revoluției.
Era Crăciunul.
Mai târziu am aflat ca Ceaușescu era mort demult.
HOTII de revoluție țineau secret.
Aveau nevoie de timp ca să pună la punct detaliile împărțirii puterii.
Noi făceam un fel de figurație. Mai murea unul, altul. Ei își vedeau de treaba.
Militarii se luptau cu stafii.
Strigoii făceau cărțile.
Am plecat. Nu avea nici un rost sa mai stau.
M-am dus la gazda mea. A plâns când m-a văzut. Mi-a dat ceva de mâncare și mi-a pregătit o cada fierbinte. Am adormit în cada. Nu știu cât. M-a trezit Stelian. Apa era rece.
Stelian a zis ca mai bine sa stau sa dorm.
Am plecat la Politehnica sa ma întâlnesc cu cei cu care venisem.
În noaptea aceea am aflat de la televizor ca Ceaușescu e mort.
Pentru noi revoluția se terminase.
Acum HOTII DE REVOLUTIE aveau să-și tranșeze prada și s-o împartă.
Noi, fraierii, vii sau morți, nu mai eram necesari.
Au trecut 30 de ani.
Scriu, pentru ca de fiecare data în perioada asta a anului ma cuprinde un fel de tristețe.
Ceea ce am trăit în acele zile a fost extraordinar.
Sigur ca dacă eram mai atenți am fi rămas cu o revoluție. A noastră. O revoluție anticomunista. O revoluție morala. O revoluție a oamenilor cinstiți.
Nu am știut și nu am putut mai mult.
HOTII DE REVOLUTIE au învins.
De treizeci de ani se hrănesc din cadavrele inocentilor și râgâie satisfăcuți.
În fiecare an HOTII sărbătoresc marea lor victorie asupra inocentilor.
Anul asta, al treizecilea, pare ca au mai obosit.
Concertul nu se mai tine.
Iliescu nu mai linge coliva prin cimitirul eroilor.
Metafizicianul Voican a luat o carja pe chelie.
Sa fie un semn?
Aflasem de la gazda mea, tanti Lola, care asculta Europa libera în fiecare noapte ce se întâmplă la Timisoara. Vorbeam cu Marius, cu Silviu și Bogdan și deodată am hotărât. "Eu ma duc acolo". "Ești nebun". Ma gândeam la prietenii mei din Timișoara. Făcusem armata împreună și îmi închipuiam ca sunt pe strada, sau morți.
Am ajuns în Gara de Nord. Când m-am dus la casa de bilete toate trenurile spre Timișoara erau anulate. Casiera m-a privit cu spaima când am întrebat cu ce se poate ajunge la Timisoara și am înțeles.
Am plecat cu un camion spre Rm. Vâlcea. Acolo speram să-l conving pe Doru sa mergem cu mașina lui. Soră-mea s-a speriat când m-a văzut la doua noaptea la ușa.
M-am dus la Doru. I-am spus. Nu a zis, nu. Benzina era raționalizată și n-avea de ajuns. Mi-a promis ca o sa găsească o soluție și a plecat la serviciu. Pana a venit Doru am dormit. De atunci și pana în 25 decembrie nu am mai închis un ochi.
Doru mi-a spus ca în gara erau garnituri de tren cu gărzi patriotice înarmate cu bâte care se pregăteau sa plece spre Timișoara sa înăbușe revolta. Nu făcuse rost de benzina. Ma gândeam ca o sa ma bat cu oameni pe care o să-i recunosc, îmbrăcați în uniforma de gărzi patriotice. Am așteptat. Ascultam fără sa ne mai ferim Europa Libera. În București se trage. E noapte și la Inter sunt baricade. Am hotărât sa plecam dimineața la București. E Revoluție. E clar.
Doru a plecat sa pregătească mașina. Tot nu aveam suficienta benzina.
Am dat drumul la televizor. Cărămitru, Dinescu... Gataaa! A început.
Am ieșit urlând pe strada. Oamenii se uitau la mine și nu îndrăzneau sa se bucure. Câțiva s-au încins. Au căpătat curaj și am luat-o spre centru strigând. "A cazut Ceausescu"
Era Revoluție. Mi-au dat lacrimile de bucurie. În jurul meu vâlcenii se trezeau din coșmar. Veneau cu noi. Era adevărat. Era incredibil de adevărat. Eram fericit cum nu am mai fost niciodată.
Îmi spuneau Studentul.
Ma întrebau ce avem de făcut. Am improvizat. Am chemat toți studenții din mulțime sa intre în clădirea consiliului. Au primit cu urale propunerea. Studenții erau speranța, erau mândria, erau credibilitatea.
Noua studenților ni s-au predat Miliția și mai târziu Securitatea din oraș.
Am chemat armata și au venit. Au colaborat cu noi. Am făcut patrule mixte și oamenii s-au simțit în siguranță. Nu s-a spart un geam. Nu a fost nimeni molestat. Eram mândri de noi.
A apărut la televizor Iliescu. Unii ziceau ca e bun, ca e deștept. Nu mai țin minte cine.
Când s-a lăsat întunericul a venit vestea ca teroriștii au început sa tragă.
Armata era cu noi. Miliția era cu noi. Securitatea trecuse de partea noastră.
Cine sunt teroriștii?
Atunci am crezut ca sunt oamenii lui Ceaușescu.
Comandantul securității s-a jurat ca nu știe cine sunt.
Nu prea l-am crezut. Am lăsat vânătorii de munte să-i păzească pe securiști.
Suna telefonul în draci. Toți vedeau mișcări de teroriști. Peste tot.
A doua zi mai mulți dintre noi se gândeau ca trebuie sa mergem în București, sa luptam. Am vorbit cu comandantul garnizoanei Vâlcea. Drumurile sunt blocate.
Se fac liste cu membri FSN. M-au pus printre primii. Se certau, se împăcau. Nu înțelegeam ce au de împărțit. Se cunoșteau unii pe alții și se acuzau de tot felul de chestii. M-am enervat și l-am propus pe comandantul garnizoanei președinte. Au fost de acord.
De la București veneau vesti proaste. Mai multe voci voiau sa mergem acolo.
Nu știam daca fac bine să-i iau și pe alții cu mine. Era o responsabilitate prea mare.
Pana la urma am stabilit ca vor merge doar cei care au făcut armata și au livret militar.
Au venit cu livretele. Bine! Hai sa cerem autobuze! Dumitrescu, comandantul a zis ca nu ne da decât un autobuz. Tăiem de pe lista. Plecăm noaptea.
Sunt îngrijorat. Mi-e frica pentru ceilalți.
Am făcut trei grupe. Cei de la medicina un grup. Ceilalti, doua grupe. Unii rămâneau în rezerva la Politehnica pana ce se lămureau lucrurile cu ultima grupa care trebuia sa ajungă la televiziune.
Dimineața intram în București. Se auzeau rafale. Șoferul m-a rugat sa îl las sa se întoarcă. Ii era frica. Era șofer angajat al armatei. L-am lăsat. Am luat-o pe jos pana la Politehnica. Eram foarte hotărâți. Prima grupa a rămas acolo. Studenții de la medicina știau ce au de făcut. Ceilalți au venit cu mine. Am luat metroul pana în Piața Victoriei. Era plin de filtre. Aveam o hârtie care atesta ca suntem organizați. În Piață am găsit militari la ieșirea din metrou. Am cerut sa vorbesc cu cineva care sa ne dea arme și sa intram în lupta.
Au zis ca nu se mai dau arme. Dacă vreau, pot sa ma duc la taburi și sa le aduc muniție. Am adus. Au început rafalele. Trăgeau spre niște blocuri. Cam la nimereala.
Aveau ochii înroșiti.
Nu avea rost sa stam. Unde sunt teroriștii? Poate la TVR.
Am mers acolo. Se trăgea. Nu ne era frica. Am întrat într-o alimentara împinși de un grup mai mare. Încercăm sa stam împreună. Se trăgea din nou. Apare un coleg de la imagine film cu o camera. "Ce faci aici Tache?" Îi spun. "Hai sa îți filmez mesajul"! Aveam un mesaj scris de la Rm. Vâlcea. Ceva despre victoria revoluției.
Eram răgușit. Am baiguit un fel de mesaj. A întrat înăuntru. Noi nu aveam voie.
Era un fel de triaj al celor ce intrau.
Am încercat din nou sa obținem arme, sa luptam, sa apărăm televiziunea.
Nu ni s-au dat.
Liviu, operatorul, mi-a obținut un bilet de trecere. Ceilalți au rămas. "Ne vedem la Politehnica". O mașină de salvare a oprit în fața alimentarei.Se trăgea cu toate armele. Nu putea sa mai înainteze. Asistentul a coborât. Am văzut cum glonțul i-a rupt gatul. Era la trei metri în fata mea.
A cazut cu o expresie de mirare pe chip. În câteva secunde o găleată de sânge s-a scurs din el. M-am dus la el. Era mort. L-am urcat în salvarea din care coborâse.
Nu mi-era frica. Eram mirat ca sunt calm.
Voiam o arma. Voiam sa lupt cu teroriștii. Nu-i vedeam.
Din când în când mai murea câte cineva. Umblau tot felul de legende.
Am întrat în televiziune. Lume cunoscuta. Actorii veniseră în studioul 4. Erau și profesori din IATC. Nu se întâmplă nimic. Toată lumea vorbea și își spunea părerea despre Ceaușescu, despre teroriștii care încercau să-l salveze și sa întoarcă soarta revoluției.
Era Crăciunul.
Mai târziu am aflat ca Ceaușescu era mort demult.
HOTII de revoluție țineau secret.
Aveau nevoie de timp ca să pună la punct detaliile împărțirii puterii.
Noi făceam un fel de figurație. Mai murea unul, altul. Ei își vedeau de treaba.
Militarii se luptau cu stafii.
Strigoii făceau cărțile.
Am plecat. Nu avea nici un rost sa mai stau.
M-am dus la gazda mea. A plâns când m-a văzut. Mi-a dat ceva de mâncare și mi-a pregătit o cada fierbinte. Am adormit în cada. Nu știu cât. M-a trezit Stelian. Apa era rece.
Stelian a zis ca mai bine sa stau sa dorm.
Am plecat la Politehnica sa ma întâlnesc cu cei cu care venisem.
În noaptea aceea am aflat de la televizor ca Ceaușescu e mort.
Pentru noi revoluția se terminase.
Acum HOTII DE REVOLUTIE aveau să-și tranșeze prada și s-o împartă.
Noi, fraierii, vii sau morți, nu mai eram necesari.
Au trecut 30 de ani.
Scriu, pentru ca de fiecare data în perioada asta a anului ma cuprinde un fel de tristețe.
Ceea ce am trăit în acele zile a fost extraordinar.
Sigur ca dacă eram mai atenți am fi rămas cu o revoluție. A noastră. O revoluție anticomunista. O revoluție morala. O revoluție a oamenilor cinstiți.
Nu am știut și nu am putut mai mult.
HOTII DE REVOLUTIE au învins.
De treizeci de ani se hrănesc din cadavrele inocentilor și râgâie satisfăcuți.
În fiecare an HOTII sărbătoresc marea lor victorie asupra inocentilor.
Anul asta, al treizecilea, pare ca au mai obosit.
Concertul nu se mai tine.
Iliescu nu mai linge coliva prin cimitirul eroilor.
Metafizicianul Voican a luat o carja pe chelie.
Sa fie un semn?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu