E fascinant drumul, într-adevăr, dar finalul e ca o moarte ori ca o (re)naștere. E ca și cu oamenii. Pe unii îi întâlnești și crezi că totul e bun și frumos, înalt și dumnezeiesc, ca să te trezești aruncat în glod, deposedat și învinuit, făcut firimituri. Apoi, când mai crești, când te mai coci, de sub căptușeala firii vezi copilăria unei clipe când, străpuns de lupta de-a lungul drumului, ai grăbit moartea, ai strivit nădejdea și ai ucis ultimele posibilități. Bine, nu toate finalurile sunt așa. Din fericire.
Simona Poclid
Simona Poclid
RăspundețiȘtergereO bună parte din viață omul și-o petrece încercând să fie fericit. Și dacă nu poate ajunge fericit, vrea măcar să fie împlinit și liniștit, sănătos, voios și apt pentru întâmplările vieții. Numai că omul e sortit durerii (chiar și atunci când se apropie de fericire), așa încât e forțat constant să învețe să se mulțumească cu ce are; să hiperbolizeze binele și să micșoreze răul. Poate că-i o simplă iluzionare, dar e atât de necesară pentru a supraviețui. Unii ating iluzionarea prin filosofie, alții prin adevărul științei ori al credinței. E o ,,iluzionare", căci fiece durere e o moarte. Și poate că nu există vis mai frumos decât puterea omului de a muri, de a se scutura și râde, chiar dacă știe că va mai muri și altădată.