Diagnostic

Lumea a obosit de profunzime.

Da, se vorbește mai mult despre prostie pentru că e zgomotoasă. Inteligența nu mai are nevoie de piață. S-a retras. S-a cuibărit. Muncește. Construiește. Își vede de-ale ei. Nu cere aplauze.
Nu prostia brutală e cea mai toxică, ci mediocritatea agresivă.
Aceea care se simte amenințată de competență, urăște profunzimea, confiscă discursul moral, închide uși și apoi acuză pe alții că nu intră.
 
Nu, nu cred că „s-a deteriorat mintea românească”. Inteligența nu dispare în două–trei decenii. Ce s-a deteriorat este ecosistemul în care mintea crește.

Inteligența nu s-a pierdut. Doar s-a retras din zgomot. De aceea tace. Și acolo, în liniște, lucrează, câștigă, se apără discret.
 
Sunt mulți profesori care au predat.
Sunt puțini dascăli care au rămas.
 
Copiii capabili există. Mulți. Dar nu mai au continuitatea care îi făcea să se oprească la bibliotecă, să stea lângă un profesor-model, să simtă că efortul are sens. Astăzi totul e fragmentat, grăbit, evaluat superficial.

Elevul nu-și mai găsește model nici în profesor, nici în învățător. Nu pentru că aceștia nu ar avea valoare, ci pentru că societatea nu mai validează valoarea lor. Când profesorul e obosit, subevaluat, contestat permanent, imaginea lui simbolică se prăbușește.

Iar părintele s-a mutat din partener în client.

Unde sunt părinții care puneau școala pe primul loc? Mulți au fost înlocuiți de părinți care pun pe primul loc „descurcatul”, „să nu sufere copilul”, „să aibă rezultate rapide”. Școala cere timp, frustrare, efort. Lumea de azi cere confort.
 
Iar saltul fără trepte, cel mai grav. De la experiență, competiție, urcare lentă, validare prin muncă, am ajuns la salt direct, fără experiență, fără luptă, validare prin relații și bani.
Când dispare lupta, dispare și structura interioară. Iar PISA exact asta măsoară: capacitatea de a gândi, nu de a „ajunge”.
 
Testele PISA nu sunt o rușine, ci un diagnostic.

E. G.

Doru Bușcu – Avantajele prostiei 

https://www.catavencii.ro/editorial/avantajele-prostiei/

Uneori, „e” e tot ce contează

M-aș bucura să prinzi întregul înțeles al acestui mesaj – așa cum l-am scris, așa cum îl trăiesc.

Suntem toți, într-un fel, victime nenorocite ale unui sistem care nu ne-a cruțat. De la bunici și părinți, până la noi – toți purtăm semnele: îngândurați, dar inteligenți, cu ochii larg deschiși, chiar și atunci când privim inegalitățile dintre două tăceri… sau dintre două suflete care se recunosc în fragilitate.
Între un adevăr greu și o speranță care, deși firavă, încă nu vrea să moară.

De ce îți scriu asta?

Pentru că ești tânăr altfel decât alții. Și nu sunt mulți din cei care nu și-au găsit loc în neorânduieli.
Pentru că ți-ai făcut timp să mă citești. Nu o dată. De câteva ori – și le pot număra pe degete.
Pentru că m-ai dus, cum se spune, în al nouălea cer.
Pentru că știi ce înseamnă o carte.
Pentru că ții la poezie.
Fie ea și „Sărăcie de noi” – (ura! Like!) – nicidecum sărăcie de tine.

Eli Gîlcescu

O voce adânc dureroasă

Dana Voicu

Dacă am putea să luăm asupra noastră suferința bătrâneții celor care ne-au crescut și iubit atunci când eram mici!

Nu cred că ați putea duce. E un șir lung de suferințe de toate soiurile, care nu e îngăduit decât celor puternici dar e funest pentru cei slabi.

Le îndură nemeritat, aproape gratuit, și azi. Masacrați psihic, jecmăniți social. Trist. O tristețe reală și urgentă. Urgența ar fi corectarea întregului sistem de pensii. Ceea ce ni se oferă ca un model mai bun de calcul  produce o estimare tot mai pesimistă, un decalaj și mai mare în sânul aceleași categorii.  Chiar cu 20%, 50%, 100% nu s-ar rezolva dezastrul. 

Suntem mereu datori părinților. Dar mai ales celor care nu au supraviețuit. Celor care au strâns din dinți și au făcut sacrificii pentru noi, celor care au renunțat la multe. Celor care se bucurau când am terminat liceul și reușeam la facultate. 

Așa că mă mulțumesc cu jalea ta, care îmblânzește întru câtva mânia, știind că legi mai bune, reparatorii, nici la calendele grecești nu vor exista. Nici Dumnezeu nu mai poate interveni în haosul creat. 

Eli Gîlcescu

Clase speciale

Narcis Daju

38 minute · 

Un fost elev, olimpic, de la CNTV, imi scrie asa:

”Dvs. vreti sa reparati un mecanism care merge bine, poate cel mai bine din judet. Nu trebuie reparat, pentru ca nu este stricat; trebuie doar optimizat.”

Eu cred că părinții, copiii si profesorii au dreptul la sanse egale. Nu exista elevi, parinti si profesori de prima mana si nici elevi, parinti si profesori de mana a doua.

Am mai scris-o: as intelege daca s-ar selecta 30 de elevi exceptionali din judet, si s-ar face o clasa de copii supradotati, care sa studieze intensiv, si sa faca performanta, sub supravegherea unor profesori alesi pe criterii clare si de necomentat.

Dar la noi nici vorba de asa ceva.

Clase ca aceea de a V-a de la CNTV si corpurile lor profesorale nu se sorteaza, in halul acela, de dragul performantei, ci pentru a satisface mofturile, basinile, ifosele si complexele de superioritate ale unor afaceristi si politicieni.

In astfel de clase, majoritatea sunt beizadele si foarte putini sunt copiii cu adevarat supradotati.
In astfel de clase, profesorii au permanent stresul de a nu supara beizadelele si parintii lor cu ceva, si acest stres e compensat, desigur, in plic, la meditatii.

Cand sortezi copiii dupa dimensiunea averii si pozitia politica a parintilor, te autoanulezi ca manager, si-i anulezi, paradoxal, din start, si dascalului posibilitatea de a face educatie 100% la acea clasa.

V-ati imaginat vreodata cat de mobilizat poate fi un dascal in fata unei clase in care stie ca are 25 de Domnu Goe, cu 50 de parinti sus-pusi, care pot suna, in orice clipa, fie la director, fie la Inspectorat, fie chiar mai sus???

P.S. Și, băi, nene, un director nu trebuie să fie servil cu protipendada orașului, ci cu TOȚI elevii din liceul ăla, și cu TOȚI dascălii lor, băi, directore