…ar fi implinit azi 81 de ani. (n 1938 ) dacă nu se
prăpădea în 2000 (avea 62 de ani). După decembrie 1989 l-am cunoscut bine, l-am
admirat și cred impărtășeam multe opinii în legătură cu ce se intimpla în
România de atunci. Era un bărbat inalt, cu o voce joasă care impunea și prin
tăceri și prin zisele lui. Eram mai demult un admirator al picturii lui, încă
de cînd nu il cunoșteam si am văzut in anii 80 prima dată lucrări semnate de el
într-o galerie de pe o străduță din ce numim azi Centrul Vechi. Între timp am
achiziționat mai multe dintre operele lui și de cîte am ocazia și parale în
pungă nu ezit să mai aduc una în casă.
Am facut cunoștință în ianuarie 1990 pe Calea
Victoriei 120, la GDS. Venea atunci destul de des pe acolo, apoi mai puțin
pentru că lucra la facerea Muzeului Țăranului Român. L-am vizitat la noul lui
sediu de director al MȚR de 2-3 trei ori, atunci, cînd mi-a povestit pasionat
ce vrea să facă. Era o gazdă de excepție, un boier. Am dus uneori prieteni – de
obicei străini acolo să vadă muzeul cu gîndul secret ca astfel ne cunosc mai
bine, pe noi românii, nefalsificați. Cum stau pe aproape îmi făcea și plăcere
sa fac un popas, să schimbăm o vorbă. Așa mi-a arătat intr-o plimbare biserica
Mavrogheni (despre care știa tot) de vizavi, unde se ingrijise de clopotnița de
la intrare (va fi ingropat in curtea bisericii). Horia Bernea era foarte dornic
să iți arate sălile muzeului lui, să îți explice, să scoată de pe rafturi și
din cufere diferite tipărituri pe care le făcea la muzeu și să ți le dăruiască.
Le păstrez și azi.
Cînd a avut retrospectiva la Muzeul Național nu
eram în țară și nu am fost la vernisaj. Am prins exact ultima zi, dinaintea
închiderii. Cum știam de eveniment, m-am dus direct de la aeroport acolo, mi-am
lăsat valiza in holul Palatului regal și așa am văzut-o, bineînțeles însoțit de
pictor. Expoziția era ceva extraordinar – Bernea la maximum puterii lui
creatoare. Era bucuros, vindea bine, diplomații mai ales se inghesuiau în
atelierul lui să cumpere etc. Apăruse si o clientelă românească. Era om de
succes și se simțea bine in pielea lui.
L-am invitat de citeva ori la emisiunea tv pe care
o patronam atunci – Orient Expres. Era un interlocutor mereu interesant, abrupt
in opinii, tăios, cu judecați
definitive. Știa bine ce spune. Era un om citit, uneori il suspectam de
ambiții renascentiste. Il preocupa geometria de exemplu și mi-a făcut o dată o
demonstratie a unui corp în spațiu ca un profesionist. Ultima lui apariție in
public a fost in noiembrie 2000 la Orient Expres. În preziua emisiunii (se
difuza in direct simbăta) m-a poftit la muzeu să povestim și să punem la cale
cele doua ore de emisie. Am rămas toată ziua impreună. Era melancolic, și-a
amintit multe. A evocat episoade din trecut, copilăria mai ales. Se temea de
operație, se temea că nu se mai intoarce, avea presimțiri negre. Era frica
oricui in fata unei intervenții chirurgicale dificile (pe cord), nu mai mult,
asa am crezut. Era ingindurat, parcă își lua adio. A plecat cred chiar a doua
zi cu mașina sa un Volvo la Paris cu un portbagaj din lucrările sale. Nu s-a
mai întors.
Îi duc dorul. Nu mai am curaj să mă uit in agenda
cu numere de telefon. Seamănă tot mai mult cu un cimitir.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu