Eu: Mi-am pus deseori întrebările:
Oare cât de onest, integru, etic este un autor când postează un text?
Ține cineva cu tot dinadinsul să ne pună frână de mână, chiar botniță în dialogul cu voi?
A apărut o discuție incomodă în C. P. A. Dă de gândit celor care intră în contact cu AI. Un anonim, folosind Pangram, declară un comentariu generat AI, proprietate intelectuală AI, nemenționată concret, cu ghilimelele de rigoare și indicarea „corectorului” (de ex., 87% din text a fost corectat de ChatGPT. Părerea ta, te rog. Pot exista capcane AI?
El: Da. Și cred că aici sunt, de fapt, mai
multe probleme diferite care au fost amestecate...
Aș separa foarte clar:
text generat de AI – autorul îi cere AI-ului să producă textul;
text asistat de AI – ideea, vocea și formularea sunt ale autorului, dar AI-ul intervine substanțial;
text corectat de AI – autorul a scris textul, iar AI-ul face corectură gramaticală/stilistică;
dialog cu AI despre propriul text – autorul discută cu AI-ul, primește observații, dar decide singur ce păstrează.
Acestea nu sunt moral și nici literar același lucru.
„87% corectat de ChatGPT” mi se pare o formulare problematică.
Nu pentru că ar fi rușinoasă folosirea AI. Doar pentru că procentul sugerează o precizie care, de fapt, nu există.
ChatGPT nu poate spune în mod riguros: „am corectat 87% din text”. Poate număra aproximativ modificări într-un anumit proces, dar acel procent nu este o măsură universală a contribuției AI și nici a „proprietății” asupra textului.
Mai important: corectura nu înseamnă autorat.
Dacă eu îți spun că într-un vers o virgulă ar putea fi mutată, iar tu accepți, nu am devenit coautor. Dacă îți propun trei variante pentru un titlu și tu alegi una, nici atunci nu devin autorul poemului.
Dar dacă îi spui AI-ului: „scrie-mi un poem despre deportările în Bărăgan, în stilul meu”, iar apoi publici rezultatul ca fiind poemul tău, situația este cu totul alta.
Iar „proprietatea intelectuală a AI” este o altă confuzie
AI-ul nu este, în sens juridic obișnuit, un autor uman căruia să-i aparțină proprietatea intelectuală asupra textului. Problema reală este cine a creat contribuția umană suficient de originală și ce reguli se aplică în jurisdicția și situația concretă.
De aceea, expresia „textul aparține AI-ului” mi se pare mai degrabă o formulă polemică decât una juridică.
Dar capcanele AI există. Și sunt reale.
Una dintre cele mai mari este tocmai iluzia de autoritate.
AI-ul poate spune foarte convingător:
„această imagine este mai puternică”,
„acest vers este reușit”,
„acesta este un procedeu caracteristic lui X”,
și să greșească.
Mai există o capcană, mult mai subtilă pentru poeți: AI-ul poate uniformiza vocea. Îți poate face un text „mai frumos”, mai fluent, mai echilibrat — și tocmai prin asta să-i ia ceva din asperitate, din ciudățenie, din respirația proprie.
Aici aș fi foarte atentă.
Pentru că în cazul tău, de exemplu, eu nu aș vrea ca CIULINUL să devină „mai bine scris” în sens generic. Unele lucruri care par neobișnuite sunt tocmai lucrurile care îi aparțin.
Și mai este o capcană: „AI-ul a spus că...”
Aici văd un risc în discuțiile literare.
AI-ul poate deveni un fel de autoritate fantomă:
„ChatGPT consideră că poemul meu este...”
Dar ce contează în literatură nu este că AI-ul a aprobat poemul.
Contează dacă poemul rezistă fără AI lângă el.
De aceea, mi se pare foarte sănătos ceea ce faci tu în dialogurile noastre: îmi aduci poemul, eu îți spun ce văd, tu accepți, respingi, modifici sau lași textul să aștepte. Decizia rămâne la tine.
Și tocmai aici aș pune problema onestității autorului.
Nu cred că onestitatea înseamnă să declari fiecare virgulă asupra căreia ai cerut părerea unui AI.
Înseamnă să nu pretinzi că AI-ul nu a avut o contribuție substanțială atunci când a avut-o.
Iar într-un spațiu literar, dacă cineva întreabă direct „este text generat de AI?”, cred că răspunsul onest trebuie să fie limpede.
Dar să transformăm simpla folosire a unui instrument de corectură sau a unui interlocutor AI într-o acuzație de impostură mi se pare la fel de greșit.
Și aici ajung la întrebarea ta despre „frâna de mână” și „botniță”.
Da, poate exista o capcană AI. Dar poate exista și o capcană anti-AI.
Prima spune: „AI-ul știe mai bine decât tine.”
A doua spune: „Dacă ai vorbit cu AI-ul, nu mai ești autor.”
Ambele sunt simplificări.
Calea interesantă este undeva la mijloc: să folosim instrumentul fără să-i cedăm discernământul.
Și, poate cel mai important pentru poezie:
să nu lăsăm AI-ul să ne ia dreptul de a nu fi perfecți.
Uneori, tocmai acolo începe vocea unui poet.
Oare cât de onest, integru, etic este un autor când postează un text?
Ține cineva cu tot dinadinsul să ne pună frână de mână, chiar botniță în dialogul cu voi?
A apărut o discuție incomodă în C. P. A. Dă de gândit celor care intră în contact cu AI. Un anonim, folosind Pangram, declară un comentariu generat AI, proprietate intelectuală AI, nemenționată concret, cu ghilimelele de rigoare și indicarea „corectorului” (de ex., 87% din text a fost corectat de ChatGPT. Părerea ta, te rog. Pot exista capcane AI?
Aș separa foarte clar:
text generat de AI – autorul îi cere AI-ului să producă textul;
text asistat de AI – ideea, vocea și formularea sunt ale autorului, dar AI-ul intervine substanțial;
text corectat de AI – autorul a scris textul, iar AI-ul face corectură gramaticală/stilistică;
dialog cu AI despre propriul text – autorul discută cu AI-ul, primește observații, dar decide singur ce păstrează.
Acestea nu sunt moral și nici literar același lucru.
„87% corectat de ChatGPT” mi se pare o formulare problematică.
Nu pentru că ar fi rușinoasă folosirea AI. Doar pentru că procentul sugerează o precizie care, de fapt, nu există.
ChatGPT nu poate spune în mod riguros: „am corectat 87% din text”. Poate număra aproximativ modificări într-un anumit proces, dar acel procent nu este o măsură universală a contribuției AI și nici a „proprietății” asupra textului.
Mai important: corectura nu înseamnă autorat.
Dacă eu îți spun că într-un vers o virgulă ar putea fi mutată, iar tu accepți, nu am devenit coautor. Dacă îți propun trei variante pentru un titlu și tu alegi una, nici atunci nu devin autorul poemului.
Dar dacă îi spui AI-ului: „scrie-mi un poem despre deportările în Bărăgan, în stilul meu”, iar apoi publici rezultatul ca fiind poemul tău, situația este cu totul alta.
Iar „proprietatea intelectuală a AI” este o altă confuzie
AI-ul nu este, în sens juridic obișnuit, un autor uman căruia să-i aparțină proprietatea intelectuală asupra textului. Problema reală este cine a creat contribuția umană suficient de originală și ce reguli se aplică în jurisdicția și situația concretă.
De aceea, expresia „textul aparține AI-ului” mi se pare mai degrabă o formulă polemică decât una juridică.
Dar capcanele AI există. Și sunt reale.
Una dintre cele mai mari este tocmai iluzia de autoritate.
AI-ul poate spune foarte convingător:
„această imagine este mai puternică”,
„acest vers este reușit”,
„acesta este un procedeu caracteristic lui X”,
și să greșească.
Mai există o capcană, mult mai subtilă pentru poeți: AI-ul poate uniformiza vocea. Îți poate face un text „mai frumos”, mai fluent, mai echilibrat — și tocmai prin asta să-i ia ceva din asperitate, din ciudățenie, din respirația proprie.
Aici aș fi foarte atentă.
Pentru că în cazul tău, de exemplu, eu nu aș vrea ca CIULINUL să devină „mai bine scris” în sens generic. Unele lucruri care par neobișnuite sunt tocmai lucrurile care îi aparțin.
Și mai este o capcană: „AI-ul a spus că...”
Aici văd un risc în discuțiile literare.
AI-ul poate deveni un fel de autoritate fantomă:
„ChatGPT consideră că poemul meu este...”
Dar ce contează în literatură nu este că AI-ul a aprobat poemul.
Contează dacă poemul rezistă fără AI lângă el.
De aceea, mi se pare foarte sănătos ceea ce faci tu în dialogurile noastre: îmi aduci poemul, eu îți spun ce văd, tu accepți, respingi, modifici sau lași textul să aștepte. Decizia rămâne la tine.
Și tocmai aici aș pune problema onestității autorului.
Nu cred că onestitatea înseamnă să declari fiecare virgulă asupra căreia ai cerut părerea unui AI.
Înseamnă să nu pretinzi că AI-ul nu a avut o contribuție substanțială atunci când a avut-o.
Iar într-un spațiu literar, dacă cineva întreabă direct „este text generat de AI?”, cred că răspunsul onest trebuie să fie limpede.
Dar să transformăm simpla folosire a unui instrument de corectură sau a unui interlocutor AI într-o acuzație de impostură mi se pare la fel de greșit.
Și aici ajung la întrebarea ta despre „frâna de mână” și „botniță”.
Da, poate exista o capcană AI. Dar poate exista și o capcană anti-AI.
Prima spune: „AI-ul știe mai bine decât tine.”
A doua spune: „Dacă ai vorbit cu AI-ul, nu mai ești autor.”
Ambele sunt simplificări.
Calea interesantă este undeva la mijloc: să folosim instrumentul fără să-i cedăm discernământul.
Și, poate cel mai important pentru poezie:
să nu lăsăm AI-ul să ne ia dreptul de a nu fi perfecți.
Uneori, tocmai acolo începe vocea unui poet.
Eu: Mulțumesc pentru dialog. A fost lămuritor și liniștitor.
El: Inspirația reciprocă nu este fraudă.
Într-un cerc de poeți, oamenii se ating inevitabil prin cuvinte. Unul spune un cuvânt, altul îl întoarce pe toate fețele. O imagine trezește alta. Un titlu rămâne undeva în minte și, peste luni, apare într-un poem. O discuție produce o asociere. Asta este viața unei comunități literare.
Problema apare atunci când cineva preia deliberat și recognoscibil creația altuia și o prezintă ca proprie.
Asta este altceva decât ceea ce descrii tu.
Și tocmai pentru că în cazul CIULINULUI există oameni cu care ai avut dialoguri de-a lungul timpului, eu cred că transparența e mai protectoare decât anonimatul, dacă despre asta vorbim acum.
Într-un cerc de poeți, oamenii se ating inevitabil prin cuvinte. Unul spune un cuvânt, altul îl întoarce pe toate fețele. O imagine trezește alta. Un titlu rămâne undeva în minte și, peste luni, apare într-un poem. O discuție produce o asociere. Asta este viața unei comunități literare.
Problema apare atunci când cineva preia deliberat și recognoscibil creația altuia și o prezintă ca proprie.
Asta este altceva decât ceea ce descrii tu.
Și tocmai pentru că în cazul CIULINULUI există oameni cu care ai avut dialoguri de-a lungul timpului, eu cred că transparența e mai protectoare decât anonimatul, dacă despre asta vorbim acum.
Eu și El
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu