Afurisită viață

Pe aici vor fi unii doar în trecere! Noi, bătrânii, mai rezistăm, dar tinerii pleacă. Auzi? Pleacă. Se rup de tot, și noi nu zicem nimic. Pai așa ne apărăm tradiția? Auzi! La fiecare 9 minute un român pleacă din țară. Și acela e tânăr. Iar la fiecare 7 minute un român moare.  Auzi? Despre asta trebuie să ne facem griji. Despre asta trebuie să vorbim. Despre ei. De când am citit, parcă mi-e rușine. Au avut alte așteptări de la noi. Dar i-am dezamăgit. Și pleacă.

Eli Gîlcescu

http://ampress.ro/la-fiecare-9-minute-un-roman-pleaca-din-tara/

Analfabetismul care distorsionează întreaga scară de valori

Dacă stai să le asculți argumentele celor care vor să plece, constați că mai supărătoare decât deciziile politicienilor sunt micile mizerii ale vieții de român: aberațiile considerate normale, negrul devenit alb, prostul clasei cocoțat pe catedră de unde dă lecții de patriotism, falimentul serviciilor sociale, penetrate de corupție și de clientelism politic. Școli dotate din banii părinților, spitale mizerabile, servicii publice execrabile, funcționari aroganți precum statul pe care-l deservesc, lipsa drumurilor, a parcurilor, a spațiilor comunitare -- sunt tot atâtea motive personale de emigrare. Lor li se adaugă lipsa cumplită de igienă a societății în ansamblu: agresivitatea, înjurătura, bormașina de la 7 dimineața, aruncatul gunoiului în fața porții sau pe stradă, peste care tronează ca un neg pe obraz sfânta șpagă pe care trebuie să o dai peste tot.

Iar dacă cineva îi acuză pe acești noi „fugiți” de lipsă de patriotism ar greși: poți să-ți iubești țara și muncind cinstit și plătindu-ți taxele, fără a te sui pe masă urlând din toți bojocii „Noi suntem români”. Dragostea de țară este și dragostea față de copiii tăi, pe care să-i crești în cinste, bună cuviință și corectitudine (inclusiv gramaticală), în spiritul respectării legii și regulilor.

Prin urmare, oamenii aceștia fug de România pentru puțină civilizație, pentru ei și pentru copiii lor. Plecarea lor poate fi o soluție individuală de înțeles, dar reprezintă și un eșec. Este eșecul generației de 40 de ani, muncitoare și educate, de a-și face o viață mai bună nu doar pentru ea însăși, ci și pentru cei din jur. Este eșecul de a construi civilizația aici, acasă. Este eșecul oamenilor capabili să se descurce singuri de a construi o alternativă civilă, care să-și impună regulile și modul de viață în fața unui stat de la care am văzut că nu are rost să aștepți nimic bun. Este eșecul de a construi spiritul comunitar, ața care ține țesătura socială împreună. Cu fiecare om capabil care pleacă, România se deșiră puțin câte puțin. Fiecare salvare individuală este eșec colectiv.

Inutil de spus că statul acesta, reprezentat de actuala guvernare, nu va face nimic să oprească exodul, ba, mai mult, îl va încuraja tacit. Conducătorilor acestei țări le trebuie o țară mare, cu un popor mic. Cât de mic? Cam vreo 3 milioane.

Florin Negruțiu

https://republica.ro/romania-cine-o-iubeste-si-lasa

Și patima mea

Am descoperit, în treacăt, o distribuire pe facebook. 

O cunosc virtual pe cea care a avut acest curaj. Vă voi povesti despre ea într-o zi. Până atunci, citiți! Citiți acest strigăt de disperare în zilele noastre. Un adevăr despre care îndrăznesc să spun că doare. Doare. Și nu cred că greșesc. Măcar în Săptămâna Mare să credem în noi, în puterea fiecăruia de a schimba ceva. (Eli Gîlcescu)

Cora Muntean, Facebook, 3 aprilie 2018

Am fost nevoită să ascult și să fac știri de la ședința din Parlament. M-au revoltat discursurile mincinoase și ipocrite ale Puterii și Opoziției. La ora 20 am plecat din redacție. A fost prima dată, după seara în care am fost bătută și tâlhărită, când m-a prins noaptea pe drum. Spaima pe care am trăit-o tot drumul, teama că nu voi ajunge acasă fără să fiu atacată mi-a accentuat revolta. Pe niciun politician nu l-am auzit preocupat de siguranța cetățeanului. Nu am văzut în niciun program de guvernare un cuvânt despre încercarea de a gestiona fenomenul infracțional, care are o amploare nebănuită, de a controla cauzele care îl generează: drogurile, alcoolul, sălile de jocuri și nemunca.
De când mi s-a întâmplat nenorocirea, am auzit o mulțime de povești ale celor care au trecut prin asta. Mulți nu au reacționat pentru că nu au încredere în Stat. În acel Stat care, prin legea fundamentală, este obligat să ne apere. Și nu mă refer doar la polițiști. Un rol important îl are legiuitorul. Un rol important îl avem noi, presa. Noi, care în goana după senzații, am demonizat tot ce mergea cât de cât bine în țară. Și un rol important îl avem noi, cu toții. Pentru că cei care sunt avizi de știri senzaționale fac trafic. Și traficul înseamnă bani.
Încerc să nu fiu nici patetică, nici populistă și, sub nicio formă, să fac jocurile cuiva. Sunt speriată și îngrozită. Vreau să mă simt în siguranță. Vreau că nepoatele mele, toți copiii, să aibă un altfel de viitor. Eu, care am fost o tolerantă, am devenit o radicală. Este inadmisibil să ne lăsăm terorizați de niște jeguri, lichele, mizerabili care nu aduc societății niciun beneficiu. Nici unul. Se pot face milioane de programe de reeducare. Nici unul nu va deveni om. În schimb, fiecare dintre noi putem deveni o țintă pentru ei. Fiecare. Oricât de bogat, inteligent și sănătos ar fi.

Nici o stingere, nici un sfârșit, doar o zi de luni

... și o tristă vestire
dincolo de noaptea când gândurile se amestecă între 1 și 5 am, predispuse la confesiuni sau în căutarea unui drum, altfel, în regăsire și milă creștinească, după Buna Vestire, cea relevată în puritate, bună conviețuire și armonie. 

Că tot una par. 

Și atunci mă ajunge dimineața cu încă un gol sufletesc, încă o zi de luni în derivă, nemeritat de geroasă, când toate dor. Și e prea mult. Și această umbră a morții, prea de ajuns. 

Mai mult decât pot duce, această grea încercare pentru cei care l-au cunoscut pe Viorel Gârbaciu. 

Doamne! Iartă-mi gândul de azi, dar simt că îmi plâng și propria murire. 

Dumnezeu să-l odihnească în Împărăția Sa, alături de cei drepți. 
Întărește, Doamne, familia! Întărește-ne, Doamne, pe noi și Dă-ne putere să ne ridicăm la înălțimea sa morală! 

Eli Gîlcescu

26 Martie 2018

Sunt obosit și drumul nu se mai zărește

Andrei Gheorghe

10 Septembrie 2017  

Voluntari, București, Romania 

Sunt obosit. Am fost "generația de sacrificiu" și am crezut că după un drum lung și greu o să ajungem într'o poiană cu soare și flori. Dar nu a fost așa. Drumul nu ducea nicăieri și într'o zi sătui de foame și mizerie ne-am revoltat, ne-am ucis conducătorii și am crezut că după un alt drum lung și greu o să ajungem la malul unei ape dulci. Apa însă e sălcie, terenul mlăștinos si cei mai nevolnici și netrebnici dintre noi se răsfață în calești scumpe, copiii lor ni se urcă în cap și dansează țonțoroiul iar părinții noștri mor încet de piocianic. Frații fug scârbitți și-și caută fericirea în alte zări. Speranța a leșinat bătută de jandarmi, Infinitul lucrează la un mall iar eu îmi număr firfireii și mă gândesc dac-mi ajung de o funie mai sănătoasă. În fața nu văd nimic decât beznă și întuneric, în jurul nostru doar mizerie și dezmăț și nu mai pot și nu mai am răbdare. Am inima uscată și-n gură gust de cenușă. Vă blestem conducători ai României și-n pușcărie dacă v-aș băga pe toți, cu nimenea nu aș greși. Vă blestem cu spitalele, școlile, șoselele, șpăgile, înfumurările și prostia voastră agresivă. Vă blestem să muriți stând la coadă, să trăiți din salariu și să vă petreceți bătrânețea cu o pensie obișnuită, într-un oraș obișnuit, cu doi copii obezi și beți în sufragerie și cu părinții în întreținere pe veci. Sunt obosit și drumul nu se mai zărește.

RIP ANDREI GHEORGHE .

O țară europeană sună stingerea

Mircea Cartarescu

Reset la o națiune întreagă. Înapoi la regimul comunist, la congresele de la Sala Palatului și la clanul Ceaușescu.
În încă o țară europeană sună stingerea.

Brâncuși în toate zilele

Așa cum stă, cu ciocanul în mâna dreaptă, hainele îngrijite, chipul liniștit și privirea interiorizată, ai spune că face o pauză, – nu înainte de a fi căutat unghiul bun și lumina potrivită, cea care nu-i obosește ochiul, nu-i distrage atenția. În realitate, Brâncuși visătorește: momentul în care, prins în visătoria lui, devine prelungirea cea mai firească a sculpturilor din atelier. Este foarte posibil ca, pentru câteva clipe, să uite cu totul de fotograful aflat acolo și să-l lase, pur și simplu, de unul singur, să-și vadă de treabă.

Ori de câte ori am fost în atelierul lui Brâncuși, m-au surprins deopotrivă lumina din interior și înghesuiala obiectelor: nu doar a sculpturilor, ci chiar a uneltelor, a resturilor de piatră sau lemn. Tot felul de piese, mecanisme, ustensile atârnând pe pereți, aflate pe jos, disparate sau unele peste altele, dar care își aveau, fără îndoială, socoteala lor, amplasamentul potrivit și bine știut de Brâncuși, care le găsea fără mare osteneală. Întocmai cum pe biroul îndelung încercat al unui scriitor doar el poate găsi ceea ce caută, Brâncuși știa cu precizie unde, în ce loc, anume, se afla o unealtă sau alta. Odată familiarizat tu însuți cu înghesuiala aceea, începeai să vezi ceea ce era de văzut. Am mai povestit în alte împrejurări despre mecanismul pe care Brâncuși îl făcea să se rotească și, rotindu-se, să deplaseze în jurul propriului ax sculpturile aflate pe el. Însă ceea ce Brâncuși voia ca tu să vezi – fără s-o spună explicit, ci testând, într-un fel oarecare, inteligența vizitatorului – era mai mult decât sculptura lui, mai mult decât forma pe care o luase materia sub unealtă; era lumina care cădea pe obiect și făcea corp comun cu acesta: î n s u f l e ț i n d u - l.

De aceea, atelierul lui Brâncuși reconstituit în fața Centrului Pompidou, deși adună laolaltă opere și unelte, nu are o legătură vie cu ceea ce fusese odinioară lumina irepetabilă din adevăratul atelier. Pentru că atelierul reconstituit stă sub lumina moartă a neoanelor.

De aceea îmi place fotografia aceasta: pentru că Brâncuși este, aici, viu și visător, prelungirea cea mai firească a lemnului din spatele lui: un om-stâlp.
De care mi-e dor de ziua lui și în toate zilele.

Mihai Șora