Brâncuși în toate zilele

Așa cum stă, cu ciocanul în mâna dreaptă, hainele îngrijite, chipul liniștit și privirea interiorizată, ai spune că face o pauză, – nu înainte de a fi căutat unghiul bun și lumina potrivită, cea care nu-i obosește ochiul, nu-i distrage atenția. În realitate, Brâncuși visătorește: momentul în care, prins în visătoria lui, devine prelungirea cea mai firească a sculpturilor din atelier. Este foarte posibil ca, pentru câteva clipe, să uite cu totul de fotograful aflat acolo și să-l lase, pur și simplu, de unul singur, să-și vadă de treabă.

Ori de câte ori am fost în atelierul lui Brâncuși, m-au surprins deopotrivă lumina din interior și înghesuiala obiectelor: nu doar a sculpturilor, ci chiar a uneltelor, a resturilor de piatră sau lemn. Tot felul de piese, mecanisme, ustensile atârnând pe pereți, aflate pe jos, disparate sau unele peste altele, dar care își aveau, fără îndoială, socoteala lor, amplasamentul potrivit și bine știut de Brâncuși, care le găsea fără mare osteneală. Întocmai cum pe biroul îndelung încercat al unui scriitor doar el poate găsi ceea ce caută, Brâncuși știa cu precizie unde, în ce loc, anume, se afla o unealtă sau alta. Odată familiarizat tu însuți cu înghesuiala aceea, începeai să vezi ceea ce era de văzut. Am mai povestit în alte împrejurări despre mecanismul pe care Brâncuși îl făcea să se rotească și, rotindu-se, să deplaseze în jurul propriului ax sculpturile aflate pe el. Însă ceea ce Brâncuși voia ca tu să vezi – fără s-o spună explicit, ci testând, într-un fel oarecare, inteligența vizitatorului – era mai mult decât sculptura lui, mai mult decât forma pe care o luase materia sub unealtă; era lumina care cădea pe obiect și făcea corp comun cu acesta: î n s u f l e ț i n d u - l.

De aceea, atelierul lui Brâncuși reconstituit în fața Centrului Pompidou, deși adună laolaltă opere și unelte, nu are o legătură vie cu ceea ce fusese odinioară lumina irepetabilă din adevăratul atelier. Pentru că atelierul reconstituit stă sub lumina moartă a neoanelor.

De aceea îmi place fotografia aceasta: pentru că Brâncuși este, aici, viu și visător, prelungirea cea mai firească a lemnului din spatele lui: un om-stâlp.
De care mi-e dor de ziua lui și în toate zilele.

Mihai Șora