20/05/2020

Dar totuși o moarte

Contrastul dintre cumințenia omului care s-a lăsat transportat, apoi tratat, intubat și îngrijit de medici până la săvârșire, respectiv vehementul negaționist al vaccinurilor, reformei în sănătate și educației medicale a oamenilor nu poate fi netezit de trecerea lui în neființă. La fel cum nu poate fi evitată observația că primii care vor mușca din Pimen sunt tocmai cei din ograda lui. Cu cuvântul. Cu lucrul. Și cu gândul.
Ambivalența serpentină a Bisericii în ce privește sănătatea, și sistemul sanitar, se oglindește în felul în care unii preoți înțeleg să-și apere comunitatea sau – dimpotrivă – s-o păstreze în întuneric, ignoranță și fatalitatea prostiei.
Acea parte a Moldovei pe care-a păstorit-o Pimen a fost lovită nu o singură dată de boli prevenibile prin imunizare vaccinală. Acea parte a Moldovei, mai mult, suferă – suspendată în timp – de-o întristătoare lipsă de infrastructură medicală și sanitară, lucru care-o face vulnerabilă la tot ce mișcă. În acea parte a Moldovei, în această perioadă, nu umblă doar noul coronavirus, cât și rujeola. Și în acea parte a Moldovei acoperirea populației prin vaccin este sub limita de avarie, și nu de ieri de azi. Aceste lucruri nu i se pot imputa lui IPS Pimen. Just este ca la moartea unui om să faci pace cu el, și cu lucrurile pe care le-a făcut pe acest Pământ. Nu înainte de-a aduce aminte însă că Pimen a primit cele mai bune îngrijiri posibile în ultimele săptămâni. Nu putem spune asta despre toți cei care au făcut COVID-19. A primit medicamente de ultimă generație. Nu putem spune asta despre toți cei care au făcut COVID-19. Și a primit transfuzii cu plasmă convalescentă de la bolnavi care au trecut prin boală și s-au vindecat. Nu putem spune asta despre toți cei care au făcut,Covid-19.
Oamenii sunt egali în fața legii și-a firii. Dar unii sunt mai egali decât ceilalți. Suntem înzestrați cu capacitatea de-a face bine, de-a împinge lumea și moravurile înainte către lumină. A făcut Pimen asta? Istoria să-l judece. La fel cum istoria să-l judece pentru faptul că a luat boala, ignorând toate avertismentele medicilor. Și a dat boala, ignorând toate precauțiile recomandate de medici. Iar această trufie sau – poate unii vor spune că dimpotrivă – această oarbă smerenie, i-au încheiat viața printr-un rapid proces cauzal, dinspre infecție virală către moarte. O moarte departe de patul lui. O moarte departe de locaș. O moarte cu o sondă de intubație înfiptă în gât, cu ace penetrând venele. O moarte cu sondă urinară. O moarte cu scutec. O moarte cu mâini necunoscute care l-au manevrat în ultimele sale zile de pe-o parte pe alta. O moarte cu analgo-sedare. O moarte a unui simplu corp, al unui simplu om, dezvelit de strai și de relevanță. O moarte de regretat, de plâns, de cernit în sufletul celor care l-au apreciat. Dar totuși o moarte. O moarte care nu va face parte din dezbaterea dacă Pimen a murit cu Covid-19, sau de Covid-19. Care nu va fi rostogolită mai apoi de către aceiași radicaliști de extremă dreaptă, ortodocși, sau poate că tocmai de-aceea s-ar putea găsi rostogolită. Căci n-ar fi de mirare ca unii să spună că de fapt totul e-o făcătură, și că Pimen de fapt a murit cu zile, răpus de varii conspirații și oculte. Astfel e mersul lumii. Și lumea sunteți voi.  
Gabriel Diaconu, Facebook.

06/05/2020

Mai mult power decât flower


În orice caz, nu am exprimat niciodată cu o asemenea liniștită nerușinare faptul că nu toate viețile au aceeași valoare.



27/04/2020

RIP Clara Mărgineanu

Grație lui Edi Antoniu, mi-a sosit trista veste că poeta Clara Mărgineanu a părăsit această lume. Poeta a fost și unul dintre cei mai buni jurnaliști culturali de la noi, specializată mai ales în critica de teatru și film, dar apropiată și de celelalte arte.În ultimii ani poeta a suferit de o boală gravă, în tratamentul căreia era necesară transfuzia permanentă de sînge. Ca și în alte cazuri, ultima oară în cel al regretatului Vintilă Mihăilescu, am regretat că din pricina unei banale hepatite din copilărie, îmi este interzisă donarea. Știam asta din copilărie, dar m-am gîndit că s-o fi inventat ceva pentru purificarea sîngelui. Am vorbit însă cu alți donatori, mai ales bucureșteni și unii dintre ei au și reușit să doneze.
Am văzut-o pe Clara ultima oară acum patru sau cinci ani, fiind amîndoi în juriul unui concurs de filme cuprins în cadrul unui excelent festival de film organizat de sufletistul Mihai Mardare la Gura Humorului. Clara nu e era doar frumoasă, cu eclatantă, încît m-am și enervat puțin, gîndind că se dă mare. Îmi pare rău de gînd, nu făcea așa ceva, pur și simplu nu ai cum să ascunzi frumusețea. Dumnezeu s-o odihnească în pace!
Liviu Antonesei

26/04/2020

România de după Revoluție


Ani la rândul, România și-a privit impasibilă valorile plecând și a lăsat în locul lor oportuniști și incompetenți să urce tot mai sus, în fruntea organigramelor, fără a se revolta. S-a tăcut de fiecare dată, din interes sau din indiferență, când banul public era jefuit fără jenă, astfel că hoții au început să renunțe la discreție și să facă totul în văzul lumii. Amantele au devenit directori de spitale, rubedeniile au devenit șefi de instituții publice, iar plagiatorii profesori universitari. Societatea întreagă a luat-o pe același drum, astfel că trișatul la examene a devenit o modă, iar rezultate concursurilor de angajare au intrat într-un firesc al măsluirii. România întreagă și-a inversat scara valorică, lăsându-i pe cei buni în urmă, marginalizându-i, și promovând orice mirosea de departe a non-valoare, a oportunism, a incompetență. Politicienii au fost aleși pe aceleași criterii.
Și lucrurile păreau cumva să meargă și așa. Ce e drept, la momentul acela, dezastrele naturale păreau scenarii de film. Dar a venit și vremea coronavirusului. O vreme în care România ar fi putut fi condusă de valorile acelea care fie au plecat, fie au fost marginalizate. De voci sigure, care ar fi putut lua decizii preventive, nu adaptate dezastrului.
Nu de directori de spitale numiți politic, nu de politicieni care își anunță izolarea în conferințe de presă, nu de medici cu diplome cumpărate, nu de conducători de instituții publice care habar n-au cum să reacționeze în situații de criză, nu de comunicatori care refuză să-și mai facă treaba, de frica judecății publice. Tot ce vedem acum e rezultatul unui lanț de decizii pe care noi le-am luat.
Acum vom plăti, de fapt, prețul angajărilor pe pile în instituții publice. Acum o să simtă toată lumea că România asta de după Revoluție a fost construită pe fundamente valorice incerte. România valorilor inversate începe de acum să deconteze prețul anilor de impostură, de prostie și incorectitudine. Să facem un exercițiu de imaginație și să vedem cum ar fi fost astăzi, acum, România noastră, dacă ar fi condus-o, pe toate palierele ei, centrale și locale, oameni deștepți. Dacă examenele de admitere în școli superioare erau pe bune, dacă atâtea concursuri de angajare erau corecte. Dacă sistemul sanitar era înțesat de profesioniști. Dacă...
Dar suntem aici unde suntem. Și acum vom plăti iar pentru amante, pentru pile, pentru rubedenii, pentru șoferi, pentru acțiuni la purtător...
Dar de data asta nu cu bani publici, așa cum suntem obișnuiți. Ci cu viața celor pe care îi iubim. Statul nu e o entitate de neatins. E ceea ce noi am construit și ceea ce noi am tolerat. Iar acum va fi greu. Pentru că totul se plătește și iată că a venit și ziua scadenței...


https://www.podul.ro/articol/ziua-scadentei

25/04/2020

Bătrânii

Bună, dragă Stat! Ce mai faci? Sunt eu, cetățeanul.
Sunt cuminte. Mă spăl pe mâini, lucrez de acasă, plătesc facturi, plătesc impozite, respect regulile, ca toată lumea aștept să treacă perioada grea.
Tu? Ce mai faci?
Știi, oamenii ca mine, ăia care fac tot ce ai spus tu, ar putea să te întrebe în cor: tu ce faci?
Mă uit la televizor.
Văd oameni care ajută alți oameni, văd oameni care pun la bătaie tot ce au, văd oameni care încearcă să ocrotească alți oameni. Dar atât.
Tu îmi spui să mă spăl pe mâini, să stau acasă și îmi promiți că “o să”.
În timpul ăsta se întâmplă tot felul de lucruri. Care mie nu îmi plac.
De exemplu nu îmi place să nu mi se întoarcă nimic din ce dau.
Am senzația că sunt prea mulți ani de când ne salvează doar norocul, întâmplarea, Divinitatea, o mână de oameni și umorul.
Mă uit în jur. Nu văd sistem de educație, nu văd sistem medical, nu văd asigurări medicale onorate, nu văd șosele, nu văd siguranța zilei de mâine. Adică alea pentru care eu plătesc taxe.
Văd doar oameni care încearcă pe cont propriu.
De la tine văd nepăsare și aroganță.
Și știi ce mai văd? Văd cum ai reușit, în doar o lună și jumătate, să distrugi cu cinism o categorie pe care o numești “bătrânii”. Adică tot ce e 65+.
Părinții, prietenii, necunoscuții. Bătrânii. La asta i-ai redus.
Repet: sunt părinții noștri, bunicii, profesorii, cei de la care am învățat meserii, povești, viață.
Știi ce se întâmplă cu un om dacă îi spui în mod repetat că e bătrân?
Știi ce se întâmplă dacă îi încurajezi - pe ăia care oricum nu mai au niciun reper -
să desconsidere, să minimizeze, să ia peste picior?
Știi la ce se ajunge când legitimezi ideea că 65+ înseamnă bătrân?
Înțeleg. Ai vrut să îi protejezi. Corect și nobil. În esență e o treabă de bun simț. Ar fi putut să pară chiar că îți pasă.
Dar ce-ar fi fost dacă îi numeai seniori? Sau persoane cu vârsta peste 65 de ani? Sau o altă formulare, mai puțin abruptă?
Cei cu creier ar fi înțeles.
Ceilalți ți-ar fi râs în nas oricum.
Dar tu ai ales să le pui ștampilă: bătrâni.
Ai mai ieșit pe străzi în ultima perioadă? Ai auzit și tu cum li se adresează vulturii? “Du-te, tataie acasă. Du-te, mamaie că te caută moartea prin curte”.
Ai auzit oameni spunând “bine că nu au prins și ai mei umilința asta, că era prea mult”. Înțelegi? Ne-ai făcut să gândim enormitatea asta. Să ne doară neputința pe care ai indus-o unor oameni care mai au mult de spus. Pe care i-ai folosit de câte ori ai avut nevoie de ei. Pe care, unii dintre noi, îi sună și azi să le ceară un sfat.
Sfat! Știi ce e aia? E puterea de a recunoaște că nu te pricepi și ai nevoie de ajutor.
Ia-ți, statule, consilieri. Caută-ți oameni care să priceapă în ce hal dor cuvintele!
Eu mă spăl pe mâini. Și caut măști și dezinfectanți pentru ai mei și pentru mine. Dar te aud, să știi. Și nu te uit. Și ce îi doare pe ai mei, pe mine mă doare de 10 ori mai tare.
Cere-le iertare. Dă-le demnitatea înapoi. Dă-le putere în loc de mizeria în care i-ai aruncat. Poți? Ah, nu mai poți.
Atunci, spală-te pe mâini!

29/03/2020

Astăzi am plâns

Și încă mai plâng, deși dimineața a fost mai dulce ca de obicei.
Pentru a-mi îndulci starea.

A simțit pericolul. Poate că a visat ceva. Sau poate e îngrijorat de ce li se întâmplă celor vârstnici. Atunci a hotărât să-mi prelungească viața, cine știe cât. Poate o săptămână, o zi, o clipă...  și cât de bine mă simt în acest ceas de cumpănă.
O mare ușurare, să știi!

Eu nu mai țin seama la vise. Atâtea griji, încât nu mi le pot aminti.
Doar grija de a sta în casă. Și câte nu sunt de făcut. Mai ales să ținem legătura cu cei dragi. Sau să exersăm la un instrument, sau o limbă străină.

Am depășit faza când puteam să salvez pe cineva. De această dată mă concentrez să nu mă trădez. Unii au exersat trădarea în momente decisive. 
Penibili oameni. Limitați. 

În timp ce simt un fel de putere nouă, o binefacere chiar, în această captivitate lungă.

Eli Gîlcescu