Lina

De dimineață plouă mărunt peste frunzele îngălbenite ale pomilor ți le ajută să plutească în adierea tot mai rece a vântului de toamnă, o ploaie măruntă care mă ține în casă. Și-mi fac de lucru pe ici-colo, până dau de oglinda aburită şi prăfuită, încerc să-i redau strălucirea de odinioară, dar, vai! Era mai bine înainte! Am văzut dintr-o dată cât m-am schimbat! Și cearcănele, și ridurile, și părul… Dar, n-am îmbătrânit numai eu! Și lucrurile din casă, căsuța aceasta, mult mai bătrână; vecina mea, care odinioară zburda prin grădină, acum s-a gârbovit de tot, mersu-i e tot mai greoi, abia ajunge în fața casei, să privească măcar cum cei tineri se plimbă. Se lasă fără putere pe un scaun, și puțini sunt cei care se încumetă să se oprească, s-o întrebe de vorbă,  s-o îmbărbăteze și să-i adreseze urarea „Să trăiești”. E încă acolo, în fața casei, sprijinindu-se de un baston, cu părul tot mai cărunt, cu fața tot mai suptă și îngălbenită de boală. Doar ochii sunt la fel de senini și liniștiți, ce cată spre cei ce trec grăbiți, fără să facă popas lângă gardul ei.

O biată ființă, plăpândă şi tristă, înconjurată de flori alese, ce împodobesc intrarea şi aleile, cu trifoiul atât de verde, şi mireasma dulce a strugurilor ce coboară din bolta mereu darnică.

Azi lipsește, poate că ploaia a ținut-o în casă. Poate că ziua de mâine este mai norocoasă şi o va face să iasă în fața casei, să-şi alunge tristețea din suflet, durerea cea mare că nu mai poate ajunge la El, cu flori de toamnă, cât mai sunt, până dă bruma.                                             

Ne vedeam destul de des și depăna amintirile ei despre viață și despre moarte, despre iubire şi ură, despre câte și mai câte. Era o ființă extraordinară, cu o agerime în privire, chiar sclipitoare, cu un respect nemaiîntâlnit pentru muncă. Avea înclinații spre lucruri bine făcute. Când termina ceva, pe chipul ei se ivea o lumină ce izvora parcă din adâncul sufletului, și puteai citi ca într-o carte deschisă  ce avea un titlu sugestiv, bunătate. Era mereu sub aripa adevărului, chiar dacă rănea, nu abdica de la acesta. Îi plăcea să spună lucrurilor pe nume. Dar au început renunțările la tot ce îi plăcea. În ceasurile de singurătate, o tortura simțământul de deznădejde, iar când mă întâlnea, îşi deschidea ușor sufletul și suferea și ea, ca orice om năpăstuit de boală, când auzea de necazurile mele. Era tot mai tristă, purtând mereu dinaintea ochilor o perdea cernită de la pierderea singurului fiu, care era lumina ochilor. Ochii ei s-au închis pentru totdeauna, sufletul rănit nu avea să se mai vindece vreodată, rănile erau vii și durerea amară. Se tânguia zi de zi. Credea că așa își găsește alinarea, dar tristețea ei era tot mai apăsătoare cu fiecare lacrimă prelinsă pe buchetul de flori cu care îi împodobea mormântul, cu fiecare lacrimă prelinsă pe lumânarea aprinsă la căpătâiul lui, cu fiecare lacrimă prelinsă pe pământul pe care îngenunchea și se ruga pentru iertarea păcatelor. Acolo își putea așterne durerea, acolo își găsea liniștea, acolo, lângă fiul ei care şi-a găsit prea devreme timp pentru odihna veșnică. Nu a fost fericită, nici măcar pe jumătate din fericirea pe care o dăruia din suflet nepoatelor ei.

Au urmat alte zile şi alte seri, alte luni şi alte anotimpuri, dar toamna vieții a fost una tristă şi fiecare frunză cădea retezată de necazuri şi durere, iar sufletul ei era apăsat ca de o povară ce creştea şi se răspândea în tot trupul.               

Treceam prin faţa porţii şi o căutam cu privirea, pentru că petrecea ore îndelungi în faţa casei. Eram cu ochii dincolo de poartă. Dar poarta era mereu închisă şi ea refuza să apară. Am vrut s-o strig, dar în noaptea cea neagră, am văzut luminile aprinse. Cineva a ieșit afară şi a aprins o lumânare. Ardea ușor, cu o flacără mică, asemeni celei ce s-a stins. A plecat fără să-mi fi povestit tot. Multe lucruri le-a cufundat în adâncul sufletului și au pierit odată cu ea. Ce a rămas din viața ei a fost munca, munca grea, iar esența vieții ei a fost renunțarea, veșnica renunțare. Și noi urmăm, dar până atunci, căutăm să trăim alături de florile care vor înflori multă vreme, dar fără Lina. Că ea nu se lupta cu moartea. O privea cu umor, o aștepta pentru că făcea parte din ea. Se lupta cu boala indiferenței, cu cea a renunțării şi tristeții. Moartea era a ei și pe fiecare, luat de aceasta, ea l-a plâns, l-a sărutat, l-a vegheat şi l-a pomenit. Lina a avut tot și a pierdut tot, dar de fiecare dată se minuna că Dumnezeu i-a dat zile prea multe.

Să fie așa sfârșitul? Să fie așa clipa de certitudine a apropierii sfârșitului?    

Când m-am dezmeticit, totul mi se părea cuprins de o liniște nefirească. Niciun glas, nici foșnetul pașilor pe cărare, nimic. În noaptea cea neagră, pleoapele devin tot mai grele, iar lacrimile încep să curgă, să se amestece cu stropii de ploaie.