Nu încerca să faci minuni

Oamenii nu te vor ierta niciodată.

Povestea asta se potrivește cu povestea mea, a ta... a celor batjocoriți, care și-a pierdut strălucirea. O poveste bolnavă, cu cearcăne în jurul ochilor

Mereu am spus că omul prețuiește mai mult după, decât în timpul vieții.

Când ți-e lumea mai dragă, când ești prins cu pregătirile de Paști sau Crăciun, atunci se ivesc amezile, notificările, de își vine „a lehamite“ de tot sau să-ți iei lumea în cap, într-un loc îndepărtat, într-un trai obscur, sau poate, și mai bine într-o moarte obscură.

Și stai în loc și aștepți „atâta vreme cât are nevoie mânia ca să se astâmpere“.  

 

Eli Gîlcescu

S-a înălțat

... fără interdicții

fără reguli

 

doar o  notă informativă

purtând incomod și murdar

coroana de spini

 

Eli Gîlcescu

We are at our best when we serve others

Years ago, anthropologist #Margaret Mead was asked by a student what she considered to be the first sign of civilization in a culture. The student expected Mead to talk about fishhooks or clay pots or grinding stones.

But no. Mead said that the first sign of civilization in an ancient culture was a femur (thighbone) that had been broken and then healed. Mead explained that in the animal kingdom, if you break your leg, you die. You cannot run from danger, get to the river for a drink or hunt for food. You are meat for prowling beasts. No animal survives a broken leg long enough for the bone to heal.

A broken femur that has healed is evidence that someone has taken time to stay with the one who fell, has bound up the wound, has carried the person to safety and has tended the person through recovery. Helping someone else through difficulty is where civilization starts, Mead says.

https://www.facebook.com/hellandearth/ 

Cu ani în urmă, antropologul Margaret Mead a fost întrebat de o studentă care considera că este primul semn de civilizație într-o cultură. Studentul se aștepta ca Mead să vorbească despre cârlige de pește sau ghivece de lut sau pietre de măcinat.

Dar nu. Mead a spus că primul semn de civilizație într-o cultură antică a fost un femur (osul coapsei) rupt și apoi vindecat. Mead a explicat că în regnul animal, dacă îți rupi piciorul, mori. Nu poți fugi de pericol, ajungi la râu să bei ceva sau să vânezi mâncare. Ești carne pentru bestii care umblă cu animale. Niciun animal nu supraviețuiește unui picior rupt suficient de mult pentru ca osul să se vindece.

Un femur rupt care s-a vindecat este dovada că cineva și-a făcut timp să stea cu cel căzut, a legat rana, a dus persoana în siguranță și a îngrijit persoana prin recuperare. A ajuta pe altcineva să treacă prin dificultate este locul unde începe civilizația, a spus Mead.

Paznicul unei grădini

Destinul familiei dvs. a fost marcat de condiționalul optativ. Cum ar fi fost dacă tatăl dvs. nu ar fi fost arestat și trimis la închisoare de unde s-a întors și bolnav? Ați putea specula pe marginea carierei lui în condiții de normalitate: ce-ar fi făcut (altfel), ce i-ar fi plăcut să facă?

Din perspectivă creştină, parcursul spiritual al lui Dinu Pillat a fost unul ascendent. După cum declara adesea, dacă ar fi fost să ia viaţa de la capăt, ar fi schimbat multe, dar la anii de închisoare nu ar fi renunţat, deoarece atunci a avut cel mai intens revelaţia lui Dumnezeu. Considera, de altfel, că detenţia îi fusese dată ca să ispăşească păcate numai de el ştiute. Cînd s-a întors acasă, nu îşi dorea decît să fie paznicul unei grădini, iar după o vreme, cînd şi-a reluat lecturile şi scrisul, s-a dedicat istoriei literare. Nu a mai inventat personaje, ci a scos din uitare pe scriitorii pe care îi admira şi le-a făcut nişte portrete impresionante. Cu dorul lui de aventură, a cercetat destinul romanului european, ca şi tendinţele din poezia română modernă, concentrîndu-se mereu asupra „celorlalţi”. Crescuse în el un altruism cultural care îl făcea, la sfîrşit, să vadă în creaţia proprie un semn al vanităţii. Nu a lăsat în urma lui decît iubire. Dacă ar fi trăit în condiţii normale, cred că ar fi continuat să scrie şi studii critice, dar şi romane care poate că l-ar fi consacrat ca autor de anvergură.

https://dilemaveche.ro/sectiune/tema-saptamanii/articol/a-avut-soarta-unui-stejar-plantat-intr-un-ghiveci

https://dilemaveche.ro/sectiune/tema-saptamanii/articol/nelli-drag-dinu-drag

Cum e posibil să te pensionezi la 48 de ani?

 

Valentin Naumescu 

Care este rațiunea acestei legi?

De ce să îți plătim noi ție pensie la această vârstă (nefiind vorba de o pensie calculată pe baza contribuției?)

De ce nu avem drepturi egale în România?

Ce altă soluție în afară de "încă o revoluție" avem noi, cetățenii care nu avem pensii speciale, pentru a anula privilegiile șmecherilor acestei societăți?

Poate sau nu coaliția de guvernare pe care o susținem să rezolve această nedreptate?

https://republica.ro/ministrul-justitiei-dupa-ce-fosta-sefa-a-diicot-giorgiana-hosu-s-a-pensionat-la-48-de-ani-zeste-absolut

12 minus 1

... capete de acuzare

într-un strigăt

cicatrici în loc

gânduri fără apărare

pe jăratic

acolo lăsate fără cer

mai să-și iasă din minți

 

„și nu mă voi teme de ce-mi va face omul“

 

numai Unul Dumnezeu

judecător

nimeni altul

dinainte

tocmit anume

după

 

Eli Gîlcescu

O spaimă, două spaime

Și eu am tras o spaimă, ieri.

Eram într-un supermarket. Câteva cumpărături, în special, lămâi pentru siropul de soc. Pe când eram la rând, aproape de plată, mi se părea că-mi lipsește ceva. Caut în dreapta, în stânga, nimic. Doar coșul cu cupărături. În urma mea, un tânăr. mirat de gesturile mele, mai ales auzindu-mă că mi-a pierdut plasa, se uita în aceleași direcții. Am stat câteva clipe să-mi amintesc ultima oprire. Da! Am găsit și locul unde am depozitat-o. La intrare, în cutia cu Nr. 1.

Ca să vezi (cum ar spune cineva)! Prea îți place să te agiți!

Vai, Doamne, vă rog să mă iertați! Emoții firești! Atât! (#Eli Gîlcescu)

Am tras o spaimă. (#Florin Negruţiu) 

„Missed call... Mama... la 8.32”

O sun înapoi. Nimic.

Îl sun pe tata. Nimic.

Mai trec 5 minute. Sun. Nu răspunde niciunul.

Încep să mă agit, iau o gură de cafea, fac ture prin cameră. Mă uit pe geam cum plouă: ceva rău s-a întâmplat, cu siguranță, altfel n-ar fi sunat cu noaptea în cap...

Îmi iau la rând „vulnerabilii”, nici nu vreau să mă gândesc... Unde mi-oi fi pus cămașa neagră? Câte zile ține acum... nici nu vreau să mă gândesc ce... De ce nu răspunde, domne, niciunul?!

Într-o bună tradiție de familie, mă gândesc automat la ce e mai rău, mă încarc, mă ambalez, mă duc fix în punctul negru, tragic, irațional. Cât fac pe vremea asta până la Brașov? Încerc să mă liniștesc, gândindu-mă că poate a apăsat din greșeală pe telefon la 8.32... Dar dacă e undeva, „într-o râpă”, în ploaie și cere ajutorul? Îmi alung repede gândul: unde să fi plecat la ora asta, pe ploaia asta?! Ce să caute prin râpe? Dar mama nu sună niciodată la ora asta decât dacă s-a întâmplat ceva. Nu, clar e ceva. Ceva rău, în ton cu vremea, legătura e evidentă.

Mai fac o încercare. Sun din nou pe telefonul lui tata, îl las să sune lung, chinuitor. Se aude o voce... vie... a maică-mii. Am pulsul mărit, îmi zvâcnește o venă:

- Ce s-a întâmplat? De ce nu răspundeți?!

Mama nu înțelege de ce sunt atât de agitat:

- Te sunasem să-ți spun la mulți ani de ziua copilului!

Mă scurg pe canapea:

- Măi, voi sunteți sănătoși la cap?!...

Altfel sunt bine. La mulți ani copilului din voi! Continuați!