Ironia tragică e palpabilă: o femeie care a administrat legea timp de ani, în cabinetul Năstase, ajunge să fie administrată de procedurile ei, în cele din urmă. Corpul traversează, în câteva săptămâni, toate registrele puterii moderne – medical, mediatic, juridic, penal. Abia după moarte primește atenția integrală, implacabilă a statului.
O meditație sumbră asupra cât de târziu pornește, uneori, justiția să asculte cu adevărat corpul – mai ales când acesta aparține unei femei vârstnice, prinsă în singurătatea propriului declin.
Vulnerabilitatea unei femei în vârstă a rămas, astfel, în umbra rutinei, fără să trezească mecanismele de protecție ale statului.
În cimitirul Bellu din București, printre mii de morminte care se întind pe zeci de hectare, există unul care iese în evidență. Nu pentru că ar fi mai impunător sau mai vechi, ci pentru că, în orice anotimp și indiferent de vreme, acel loc este mereu acoperit de iarbă verde, flori care înfloresc când nu ar trebui și vegetație bogată care nu pare să se usuce.
RăspundețiȘtergereOamenii din zonă îl numesc „Mormântul Verde” sau „Mormântul Care Nu Moare.” Oficial apare ca mormântul nr. 247, sectorul 15, al unei femei pe nume Elena Vasilescu, decedată în 1948, la treizeci și doi de ani. Pe cruce nu sunt decât numele, anii și o scurtă înscripție: „Voi fi întotdeauna aici.”
Fenomenul a fost observat pentru prima dată iarna lui 1949, primul sezon după înmormântare. Îngrijitorul cimitirului, patrulând prin zăpada ce acoperea Bellu, a remarcat un singur mormânt liber de omăt. Pământul de deasupra era cald la atingere; din el se ridica un abur ușor în aerul înghețat. Și, pe acea suprafață încălzită, creștea iarbă verde ca în plin sezon.