Cei care pleacă

Ciprian Spoiala

 

NORR 

Oamenii buni nu pleacă. Asta e minciuna pe care o spunem ca să putem dormi. Adevărul e că pleacă, dar nu se mai duc nicăieri.

Se sparg în noi. În fragmente. În zile fără sens și seri prea lungi. Rămân ca o întrebare pusă prost, la care nu mai răspunde nimeni.

Oamenii buni nu fac zgomot când dispar. Oamenii buni nu trântesc uși. Ei le închid încet, ca să nu doară prea tare. Și chiar când pleacă, lasă lumină aprinsă, de parcă s-ar putea întoarce sau de parcă am avea nevoie să vedem drumul mai clar fără ei.

Și lipsa lor începe să ne organizeze viața mai bine decât prezența altora.

De atunci, tăcem diferit. Iubim cu frâna trasă. Ne uităm la oameni noi cu ochii vechi. Și ne mirăm de ce ne e frig, deși e vară în jur.

Ei nu ne părăsesc, de fapt. Ne mută într-o versiune mai grea a noastră. Una care știe. Una care nu mai crede în "pentru totdeauna", dar încă speră, din reflex, ca un animal rănit.

Oamenii buni rămân ca o durere care nu mai țipă. Doare civilizat. Doare profund. Doare în gânduri care apar din senin și spun: "așa ar fi fost".

Și poate asta e tragedia adevărată: nu că au plecat, ci că după ei nimic nu mai vine la fel.