Ironia tragică e palpabilă: o femeie care a administrat legea timp de ani, în cabinetul Năstase, ajunge să fie administrată de procedurile ei, în cele din urmă. Corpul traversează, în câteva săptămâni, toate registrele puterii moderne – medical, mediatic, juridic, penal. Abia după moarte primește atenția integrală, implacabilă a statului.
O meditație sumbră asupra cât de târziu pornește, uneori, justiția să asculte cu adevărat corpul – mai ales când acesta aparține unei femei vârstnice, prinsă în singurătatea propriului declin.
Vulnerabilitatea unei femei în vârstă a rămas, astfel, în umbra rutinei, fără să trezească mecanismele de protecție ale statului.
