... acolo nu mergi de voie
Pare înspăimântător de la intrare. Oamenii vorbesc între ei pe șoptite.
Fiecare cu durerea lui. Ca atunci când cuvântul obosește prea repede.
Doamna Baciu e de prin Gorj. De la Curtișoara.
Deodată, parcă ceva a tras-o spre acolo, pe drumul copilăriei. Cu gândul
la cuferele pline cu macaturi, chipul se luminează din ce în ce mai mult. Pare
că nu mai are nevoie de altceva, îi sunt deajuns amintirile, singurele care o
fac fericită. Și graba să-mi povestească tot. Despre fiorul sălciilor, al
nucilor groși și al mușcatelor de la fereastra casei părintești.
M-am mirat de câte știa. Despre locurile unde era atât de aproape de
Dumnezeu, iar cerul un întreg... Uneori privind-o, o umbră peste frunte îi
atingea sufletul, înnourat de lacrimi. O boală ascunsă sau rătăcită care nu
putea izbucni. Dumnezeu i-a dat-o și trebuia s-o îndure.
Durerea pe care nu putea nici s-o înțeleagă, nici s-o îndulcească. De unde această durere? Doar surâsul bolnăvicios, acea contradicție dintre ieri și azi, dintre putere și slăbiciune, o povară de gânduri, într-un loc la fereastră. Pe pervaz, o plasă de medicamente. Amărăciune și durere. Și prăpastia de timp dintre noi. Sau singura legătură. Cu nume de legendă: Curtișoara. Care îi ținea tovărășie uneori. Drept mulțumire.
Mă gândesc la legile
omenești, dacă mai există, atunci când îți abandonezi semenul pe holurile
spitalului pentru că ți s-a terminat programul de lucru.
Doamne, ce oameni! Mașinării defecte. Tot mai defecte.
Inumane. Funcționînd contra cronometru. Neînțelegând din afară ceea ce se
petrece înăuntru. Cu ochii pe ceas, cu gândul de a ieși din tură.
Peste tot aceeași priveliște: trupuri chinuite, chipuri aproape
stinse, nesfârșite tristeți, disperări, mizerie. Oameni cu privirea undeva,
spre un orizont nedefinit. Care nu mai au nimic decât speranța. Cei mai mulți
trec prin asta. Se vindecă. Alții...
Pentru a rezista în labirintul durerii au nevoie de multă răbdare.
Sau de o mână caldă, chiar peste program.
Nu știu dacă doamna Baciu va reuși să se recupereze, dar simt
că a lăsat ceva în urmă. Ceva la care se întoarce mereu. Zâmbindu-i Curtișoarei
din poveste, sau poveștii lăsată pe pragul copilăriei.
Eli Gîlcescu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu