De partea lui Cezar Ivănescu

Clara Arustei

Le mulţumesc Domnului Iisus Hristos şi maicii Domnului, Fecioara Maria, instanţe absolute, soţiei mele, Maria, acolo, în ceruri, şi fiicei mele spirituale, Clara, aici, pe pământ. Mi-au stat ei, mi-au stat ei tot timpul alături. Tuturor acelor care au trecut de partea mea le mulţumesc, dar nu atât cât îşi închipuie, pentru că au trecut de partea Adevărului.

Celor cunoscuţi şi necunoscuţi, încă o dată le trimit dragostea mea şi le urez, mai ales acelora risipiţi prin lume, mult noroc. Pentru acei care au gustat cu voluptate această pâine otravită a minciunii, nu am decât compasiune. E ceva rău în ei care îi îndeamnă să se bucure de ivirea în lume a răului. Îl întâmpină recunoscându-se în el. Să încerce să se purifice, să scape de sub tirania răului care îi domină.

Dacă Dumnezeu îmi va da până la capăt puterea să trec şi prin această probă infernală, promit tuturor că voi duce, îmi voi duce şi le voi duce crucea. Neamul acesta românesc nu mai trebuie batjocorit! Încercat preţ de o jumătate de veac de robia babilonică a Rusiei comuniste, cred că s-a salvat totuşi şi a rămas în mare parte neatins de rău şi putrejune. Mă rog pentru învierea lui.

În această încercare mi-au stat alături români, evrei, maghiari, ţigani, armeni, sârbi, turci, albanezi. Cu toţii s-au dovedit nu doar adevăraţi europeni, ci adevăraţi cetăţeni ai Universului! În faţa lor mă plec precum statuile din templu în faţa lui Buddha. Ei sunt speranţa mea că vor remodela o nouă umanitate. O nouă umanitate sau, dacă vreţi, o transumanitate, aşa cum s-ar exprima genialul meu prieten de la Paris, Basarab Nicolescu.
În tinereţe, am citit o carte intitulată “Mai strălucitor decât o mie de sori”, carte care relata istoria construirii bombei atomice. Sufletul uman nemuritor întrece cu mult o mie de sori. Lumina lui face cât o mie de miliarde de sori. De aceea, nu există păcat mai mare în Univers decât să batjocoreşti Sufletul unui om.

(15.02.2008 - Transcriere după o înregistrare audio).

Alte timpuri, altă țară

Clara Arustei

„România este o țară cu un enorm potențial spiritual pe care clasa politică românească îl batjocorește”.
„Generația tînără din România de azi se află cam în aceeași situație în care se afla tînăra generație românească după încheierea celui de-al doilea război mondial: cei care atunci și-au părăsit țara, și-au făurit un destin în cadrul altor civilizații, destin atipic pentru generația lor; cei care au rămas în țară, s-au confruntat aproape jumătate de veac cu o probă diabolică, supraviețuirea în cele mai ingrate condiții.
Un posibil model al tinerei generații de azi din România, cred că ar trebui să fie Ioan Petru Culianu, model care ar merita o îndelungă meditație. El ar conștientiza tînăra generație și ar obliga-o să ia act de destinul precar care i se pregătește în România actuală, țară care, probabil, va mai consuma o experiență dureroasă de jumătate de veac pînă va ajunge din nou în rîndul civilizațiilor mari europene, acolo unde își aflase locul în perioada interbelică!
Alte timpuri, dar și altă țară, pe atunci România era România Mare...
Orice devenire istorică rămîne misterioasă și o epifanie rămîne oricînd posibilă... Dacă-și va pierde elitele, prin emigrare, generația tînără nu mai poate spera nimic... Decît, cel mult, să devină o generație mancurtizată mimînd mentalități și comportamente străine...
În orice caz, această tînără generație românească se va defini prin felul în care va ști să răspundă provocărilor acestui sfîrșit de veac, de mileniu și de eon creștin...
Va opta pentru o soluție spirituală salvatoare sau va accepta lumea materială, diabolizată în care trăiește? Va părăsi țara și va constitui o veritabilă diaspora românească, sau va prefera un destin precar în propria țară, mîngîiat de o mare speranță de viitor?
Deocamdată nu putem ști decît un singur lucru cert: România este o țară cu un enorm potențial spiritual pe care clasa politică românească îl batjocorește... E un mare păcat, pe care s-ar putea să-l plătim cu toții foarte scump...”

Cezar Ivănescu, 1998 (text inedit)

Leagăn de vis mă leagănă în moarte!

„…Am zăcut bolnav aproape doi ani… iar în trei ani, din 14 iunie 1990 şi până la începutul acestei veri, 1993, am scris un singur poem într-un vers pe care-l găsesc acum pe o hârtie proastă, transcris frumos dar hârtia e murdară, probabil l-am transcris în bucătărie, în camera mea era tare frig şi stăteam tot timpul în pat şi dormeam şi mă încălzeam numai când deliram şi umblam prin cameră şi prin antreu şi le speriam pe Mary şi pe Clara şi se sculau şi mă culcau iară în pat şi-mi dădeau medicamente şi dormeam… […]
…«Leagăn de vis mă leagănă în moarte!»… acesta e versul pe care l-am scris în trei ani…
Nimic şi nimeni din jurul meu nu-mi putea veni în ajutor, mâinile-mi erau atât de slăbite şi oasele degetelor mă dureau… […]
Acum când mă trezesc şi mă opresc din treabă, rămân nemişcat şi mă întreb şoptit sau doar în gând: «Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, de ce m-ai înviat?» şi-ncep să-mi curgă lacrimile pe obraz… Hrăneşte-mă Doamne, cu pâinea plângerii şi adapă-mă cu lacrimi din belşug!“

Cezar Ivănescu, (fragment) Pentru Marin Preda, Editura Timpul, Iaşi, 1996

Clara Arustei, Facebook