O asemenea viață a fost cu-adevărat

Azi am citit un poem profund și răscolitor. Uneori credeam că asist la un ritual al dominării și nesupunerii, un ritual al morții.

Poate și tu vei amuți pentru mult timp. Anul când a fost scris mi-a adus aminte de urletul meu, dincolo de lume. Seara, cînd încuiam ușile, trăgeam jaluzelele și vorbeam în șoaptă. Citind poemul, mi-am sfârșit scrisul. Nu știu pentru câtă vreme. Atâta adevăr, la așa viață care ne-a ajuns. Mulți nu vor înțelege urletul poetului, așa ca urletul muncitorului care nu avea cărți pentru copilul lui. O viață ca asta și un urlet mocnit și pentru învățătorii și profesorii din școli, obligați, amenințați...

Urletul copiilor luați cu arcanul în așa zisele tabere de pregătire pentru defilări, luați cu japca și duși pe perioada vacanței de vară la săpat de șanțuri, la Caracal. Nimeni nu a cerut despăgubiri pentru muncile agricole prestate. Nimeni nu a avut pretenții. Pentru că nu aveai voie să te sustragi, să te revolți, să ceri. Și acum mă revolt că nu există în istoria liceului aceste momente nefericite.

Bătrânii vorbesc tot mai rar de acele vremuri. Le aduce aminte de moarte. Nu vor să retrăiască acele clipe. Și acum, chiar, cine ar vibra la ele.  

Cine știe, poate povestea mea este povestea ta.

Ca toamna. Oricât ar plânge doar tu o poți vedea râzând.

 

Eli Gîlcescu

Țara care te lasă să mori

Ciprian Ioana

17:27 24.10.2019

Peste câteva zile se împlinesc patru ani de la incendiul din Colectiv. Au murit atunci 64 de persoane. Unele în seara incendiului, altele în următoarele zile. O a 65-a persoană s-a sinucis ulterior. Pentru alte zeci de persoane, rănile mai sunt sau nu vizibile. Dar ele există și vor fi acolo ca să-ți arate că România te lasă să mori. La propriu.

Ai crede că trăiești într-o altă țară decât cea care și-a trimis echipele de intervenție la incendiul din Colectiv? Ai fi naiv să crezi asta. Pune pe listă niște tragedii precum cea de la Caracal, accidentul aviatic din munții Apuseni, accidentul din județul Ialomița. Lista e lungă și poate fi completată oricând. Îți aduc în atenție cinci scenarii în care chiar și acum, la patru ani de la Colectiv și la aproape 30 de ani de la Revoluție, România te va lăsa să mori.

https://www.digi24.ro/stiri/actualitate/ctp-analizeaza-comportamentul-lui-raed-arafat-in-timpul-interventiei-de-la-colectiv-in-dreapta-sunt-mortii-se-intoarce-si-se-uschest-1206280

Atât de triști, de îngenuncheați, de nedreptățiți, de mințiți, umiliți

Marius Manole

Cred ca am ajuns cum nu se poate mai rau. In urma cu 30 de ani, daca ne-ar fi spus cineva ca vom fi atat de tristi, de ingenuncheati, de nedreptatiti, de mintiti, umiliti, ca ne va fi din nou frica, ca iarasi vom fi impartiti intre cei care sunt in sistem si cei care vor sa fie liberi, sa nu stea cu capul plecat, am fi zis ca asa ceva e imposibil. Da, vreau sa lupt, sa fac curat in jurul meu. Da, vreau sa am curaj sa lupt pentru o lume mai dreapta in care sa fim respectati. Da, stiu ca nu e usor si ca in lupta asta ( care uneori pare inutila) pot deveni patimas, pot deveni enervant si poate uneori radical. Pentru ca simt ca acum e ultima sansa. Si ma enerveaza si ma doare ca apropiati , prieteni, colegi nu inteleg și trebuie sa te rogi de ei sa inteleaga , sa mearga langa tine, sa incerce sa iasa in strada... Raspunsul lor uneori te omoara...”lasa-ma , ca nu schimbam noi lumea”. ”Stai tu linistit ca nu se schimba nimic”, ”nu-i treaba mea sa stau in strada, instrumentul meu e votul... ”Si vine un moment ca asta.. Colectiv, Alexandra... si ii vezi cum sunt disperati si nu le vine sa creada si plang prin fata telrvizorului. Se intreaba cum a fost posibil, cum am ajuns aici. Imi vine sa merg, sa le urlu in urechi, sa le spun ca nu au vrut sa lupte mai devreme , ca nu li se parea important. Of! In ultimul an, m-am certat cu apropiati, cu colegi, cu parinti, cu prieteni...imi pare rau..dar in lupta asta e greu sa rezisti si sa vezi cum nu le pasa, cum le e frica, le e lene. N-am copii si s-ar putea sa nu am vreodata, n-am motive sa lupt pentru o lume mai buna, desi cat mai sunt, vreau sa traiesc intr-o tara in care drepturile mele sunt respectate. Dar am colegi cu copii , care au pentru ce lupta, in locul Alexandrei poate fi oricand unul din copii lor..cum dupa ani de zile , nimeni nu a platit pentru Colectiv, nimeni, dar nu e treaba noastra, nu ne priveste. Ce-o fi in inima parintilor? nu pot sa-mi imaginez sau pot doar sa-mi imaginez! Mi-e peste putinta sa inteleg cum sa nu intelegi. Cum?
In perioada asta am gresit fata de colegi, prieteni si imi pare rau. Dar poate ca si mie mi-e frica, poate ca si eu caut, am nevoie de oameni care sa fie langa mine. Stiu sigur ca lupta pe care o duc e cea adevarata si ca e necesara... urmeaza 10 August!!!!