20/11/2023

De ziua mea


Inevitabil, vine ziua mea! Duminică se întamplă. Am o dorința și sper să mă ajutați să se împlinească.
Dorința pornește de la următoarea realitate:
în România zilelor noastre, când un copil este diagnosticat cu cancer, el este țintuit cu lunile pe un pat de spital. Pe pat doarme. Pe pat mănâncă. Pe pat face tratamentul.
Dar cum ar fi să se miște? Să facă sport? Sau să facă recuperare? I-ar trebui, înainte de toate, un spațiu. In Spitalul construit de Daruieste Viata si sute de mii de romani, spatiul exista dar e gol.
De ziua mea, vreau să strâng fonduri ca să o umplu această încăpere cu saltele, spaliere, vom amenaja un loc pentru micile balerine, un perete pentru curajoșii care se vor cățăra și multe altele.
Echiparea completă presupune un buget de 15.000 euro.
Închideți ochii și imaginați-vă zarva care va fi aici, mogâldețele de copii care se vor juca, vor alerga, vor râde. Ii vedeti? Ii auziti?
Sportul, mișcarea sunt parte din calea spre vindecare.
Ana-Maria Branza Official a promis ca o sa vină aici să-i antreneze. Vor veni și alți sportivi.
În loc de la mulți ani sau cadouri, te rog donează în această campanie. 10 lei. 100 lei. 1000 lei. Orice sumă este importantă pentru a ne atinge împreună scopul.
#NoiFacemUnSpital și o să fie cel mai tare spital! Unul pe care România nici nu l-a visat, dar care devine realitate. Datorită ție!
Las în comentarii link ul în care puteți face donații.
Multumesc!

Îmi vreau viața înapoi

Alexandra Mihalcea 


Peste 6 zile e ziua mea. 43 de ani. Mi s-ar fi părut mult acum ceva vreme, în comparație cu vârsta pe care o simțeam. Acum mi se pare extrem de puțin. DOAR 43 împlinesc? Şi când toată lumea mă întreabă ce cadouri vreau de ziua mea, nu ştiu dacă să râd sau să plâng. Cadouri? Nu vreau cadouri! Îmi vreau viața înapoi. Aşa măruntă, insignifiantă, imperfectă cum era. Era viața mea şi în sfârşit, de vreo doi ani (pe al treilea nu-l pun, că e plin de boală), eram fericită. Nu mi se pare cinstit să se termine totul acum. Merit mai mult de atât. Da, am înțeles, în sfârşit, că şi eu merit. Ba chiar merit enorm! Aşa că asta îmi doresc de ziua mea: să fiu bine. Sau măcar să fie o zi fără dureri şi să nu mai fiu amețită şi aeriană de la atâta morfină. Măcar atât. Poate să-mi cumpere cineva asta?
P.S. Îmi cer scuze, am o zi proastă şi i-am promis psihologului că o să scriu atunci când se întâmplă, n-o să mă mai ascund ca să-i menajez pe ceilalți. So there you go! Nu caut milă, nu aştept vorbe bune. E o simplă refulare. E o zi proastă, dar o să treacă şi asta, o să mă ridic, o să mă scutur şi o să lupt mai departe, poate mai auziți de mine şi la 44.

18/11/2023

Iluzia libertății

https://republica.ro/cea-mai-rafinata-tortura

Cristian Tudor Popescu

 Există o secvență în filmul lui Michael Haneke, „Funny Games”, care mi-a revenit mereu în minte în anii scurși după 1989.

Cei doi adolescenți demenți, sociopați până la sadism, torturează bestial, fizic și psihic, o familie, tată, mamă și băiețelul lor, peste care au intrat în casa de vacanță de pe malul lacului.

Prizonierii nu sunt capabili de niciun gest eroic, nu apare niciun salvator providențial, nu se petrece niciun miracol. Caznele continuă fără pauză. Până când, brusc, cei doi monștri tineri dispar. Ca și cum n-ar fi fost. Tatălui și mamei nu le vine să creadă. Le trebuie câtva timp până când îndrăznesc să răsufle ușurați și să se miște liber. Și atunci, de nicăieri, vine spre ei o minge de golf – crosa de golf fusese folosită ca unealtă de cei doi chinuitori. E semnul că n-au plecat și că vor apărea din nou, mai groaznici. Osândiților le fusese aplicată cea mai rafinată tortură – iluzia libertății.

Îmi amintesc senzația că înaintez printr-un spațiu necunoscut, ireal, din clipa în care, pe 21 decembrie 1989, am pășit de pe trotuar pe carosabilul Pieței Romane, străbătut de primii demonstranți. Cu ei am început să strig „Jos Ceaușescu!”. Ani în șir nu mi-a venit să cred că sunt liber. Că dihania roșie lăsase să-i scape din labe România și Estul european. Nu-mi puteam șterge gândul că totul e o înscenare crudă și că tovarășii se vor ivi din nou, ca să ne reia în stăpânire.

Obsesia a devenit realitate: mingea de golf mi s-a rostogolit la picioare în dimineața zilei de februarie în care Rusia a invadat Ucraina. Mingea nu avea nas sau sprâncene, avea însă o gură oarbă, care rânjea: „Konieț maskirovka! Ne-am întors!”.

În Moldova, uneltele lui Putin au câștigat teren la alegeri. Sprijinul occidental se clatină, Ucraina face față din ce în ce mai greu mașinii de tocat rusești în care e îndesată, pe lângă ucraineni, carne de tun din întreaga Rusie, cât cuprinde, la nesfârșit. Republicanii blochează miliardele pentru Ucraina, Trump e deasupra lui Biden în sondaje. Ura împotriva Americii și democrațiilor explodează odată cu rachetele din Gaza. Silită să aleagă între Ucraina, Europa și relația cu China plus Orientul Apropiat, opțiunea Statelor Unite mă înfioară în ce ne privește. 

15 noiembrie este ziua eternă în care muncitori și studenți ai Brașovului au respirat adânc, pentru noi toți, aerul libertății în întunericul sufocant al dictaturii. Când au ieșit în stradă, acei români știau că înfruntă o forță infinit mai puternică și mai bine înarmată decât ei. Că îi pasc temnița, torturile și moartea. Și totuși, au ieșit la luptă.

Acum, în locul mingii dure de golf, mă lovește în cap, din ce în ce mai des, întrebarea: de va fi să vină ziua, noi, noi cei de azi, vom fi în stare?


03/11/2023

O rană este-ntreaga lume anonimă

 

RIP Angela Marinescu


Astăzi s-a desespărțit de noi, la vîrsta de 82 de ani, una dintre cele mai mari poete postbelice. Am cunoscut-o, ne-am văzut de cîteva ori, prea puține, dar i-am admirat mereu poezia și conduita civică de o demnitate fără cusur. Ultima oară am văzut-o și am ascultat-o recitîndu-și poeziile la o ediție a festivalului de poezie Gellu Naum, acum șase sau șapte ani. Imaginea aceea mi-a rămas mereu în minte. Nu pot spune vorbe multe, dar o să-i dau cuvîntul poetei, publicînd trei poeme din volumul său de debut Sînge albastru, mai precis după ediția a doua, revăzută, din 2912... Odihnește în pace, Angela Marinescu!

Angela Marinescu

Trupul tău

Trupul tău e tăiat subțire cu lama
Încât lumina răsfrântă din tine-i albastră
Ca un animal despicat.

Încât, am să te urmăresc
După mersul tău rarefiat,
După linia absolut perfectă
Cu care ai culcat
Neliniștit
Lanul de grâu, înspre seară.

Am să te-ajung
Cu capul viu
atârnând de-oboseală

Cu pieptul ros
Fără carne
Cu ochi
Fără pleoape.

Și precum pasărea, care în mare singurătate,
Țipând își leapădă prada
Am să te uit.

Zeul meu

Ești zeul meu
Tu, care te scalzi în putere
Precum duhul focului în lemn.
Uneori, ești numai sălbatic.
Atunci apele-și smulg morții uitați
Și-i aruncă pe maluri străine.

Dar uneori tu ești învins
Și te târăști umil…
Eu însă te previn
Că prea mult sânge-mi ceri
Ca să-ți ridic cu slabe mâini un templu.
Că și așa, numai ruinele lui vor fi limpezi.

Rana

Poate că niciodată n-am să mă mai lupt
Poate nu știu să mă revolt.
Mereu e prea puțin
Să mângâi mut un prunc involt.

Poate că șarpele pe care-l port ca pe-un instinct
Să fie un cuțit
Și tot adâncul meu iertat
Să fie-un ghem inform, rănit.

Dar chiar dacă-i așa,
Nu-mi este rana vină,
Cu animale mari, naive, care plâng,
O rană este-ntreaga lume anonimă.

08/07/2023

Nici morți, nici vii

Vasile Bănescu 

Absența totală a umanității în forma ei concretă numită omenie, absența compasiunii reale cu victimele brutalității sadice, apărarea disperată a imaginii publice - aceasta este finalmente esența morală a cazului care denunță în aceste zile existența, chiar lângă noi, a unui hău de indiferentism sinistru în fața suferinței umane.

Compasiunea reală presupune împreună-suferința cu cel zdrobit de pumni, de foame, de sete. De cruzime.
Compasiunea reală se traduce în reacție reflexă de implicare în orice mod accesibil ție pentru stoparea suferinței celuilalt, aflarea adevărului sugrumat și, în context, pentru elucidarea urgentă a cauzelor tentaculare din care se hrănește o monstruoasă caracatiță publică.
Toate acestea, față în față cu abrutizarea înspăimântătoare a celor care băteau batrâni înfometați și puși să muncească în stare de invaliditate cel puțin psihică, lovindu-i probabil cu aceeași mână cu care, eventual, își făceau cruce când veneau sau plecau de la serviciu, trecând pe lângă biserica din apropiere și spunând mecanic „Doamne ajută”.
Monștrii adevărați au adesea chip agreabil uman, apar la tv, susțin cauze filantropice, se oferă să se sacrifice pentru binele nostru cetățenesc și sunt, desigur, „credincioși”.
Exact după chipul și asemănarea celui care-i inspiră: „tatăl minciunii”, marele denigrator al Domnului în fața omului, marele sabotor al Binelui, marele scamator care truchează realitatea, rânjind din spatele ei, marele clovn care-l maimuțărește pe Dumnezeu, dar care descinde azi elegant, îmbrăcat impecabil, vorbind retoric despre orice, promițând marea cu sarea și mierea cu laptele, mimând convingător situarea sa exclusiv în slujba binelui comun, invocându-L oricând ca martor pe însuși bunul Dumnezeu, neuitând să adauge și ceea ce a făcut el cândva pentru El.
Astfel travestit, diavolul insinuat mereu în paradigma noastră cotidiană, ne convinge că e gata de orice pentru noi. Că va face totul, exact ca pe vremea totalitarismului. Doar să-l girăm, doar să-l „votăm”, doar să-l urmăm.
E însă suficient și salvator să ezităm măcar puțin, să ne gândim și doar o clipă că binele real nu ni se poate oferi pe o tavă plină de vorbe, că el se cucerește în tăcere, cu efort și sacrificiu personal, că binele real are totdeauna legătură cu ceea ce dăruim, nu cu ceea ce iluzoriu și fără efort primim, că Hristos ne invită pe calea cea strâmtă și dreaptă, nu pe una largă, comodă, vulgară și stearpă.
Binele nu are nicio legătură cu vorbele sâsâite sau nu, cu predicile sforăitoare și cuvântările șerpuitoare, ci doar cu faptele concrete ale milei și dragostei despre care Cuvântul Însuși ne spune că sunt criteriul unic al adevăratei și roditoarei credințe în El.

06/07/2023

Bătrâni ținuți ca-n lagăr în căminele din Voluntari și Afumați

Ținuți în condiții inimaginabile, flămânzi și fără îngrijire medicală, cu răni până la os și plini de fecale. 

Este inadmisibil ca în România zilelor noastre să se întâmple astfel de atrocităţi faţă de oameni lipsiţi de apărare! Este scandalos ca nişte indivizi lipsiţi de suflet şi de repere morale să profite de situaţia dificilă a unor persoane vulnerabile, pentru a deturna în beneficiul propriu fondurile alocate din bugetul de stat.

infracțiunile de constituire a unui grup infracțional organizat, trafic de persoane, fals în declarații, fals intelectual, fals material în înscrisuri oficiale și delapidare –

condițiile de la Auschwitz, dacă vă închipuiți. 

Îi vedeam la gard, cerșeau de mâncare, în pielea goală. În pielea goală erau ținuți la gard”, a povestit un bărbat care trece zilnic pe lângă un azil al groazei din Voluntari și a văzut rezidenții dezbrăcați înclusiv în sezonul rece.

Medic, despre victime: „Au fost depistate obiecte străine în stomac. Nasturi și mărgele. Probabil că de foame și-au mâncat hainele”

Deși anunțate, autoritățile au intervenit cu greu, când era prea târziu. Mai mulți beneficiari muriseră deja. 

https://ecopolitic.ro/purtatorul-de-cuvant-al-patriarhiei-romane-o-critica-voalat-pe-firea-proba-suprema-de-abjectie/

https://observatornews.ro/eveniment/ancheta-azilelor-groazei-din-voluntari-catalin-predoiu-a-fost-una-complexa-si-a-durat-ani-de-zile-daca-nu-ma-insel-530636.html

https://www.digi24.ro/stiri/actualitate/marturii-din-caminele-groazei-fosta-angajata-batranii-erau-plini-de-bube-batuti-si-infometati-am-fost-amenintata-sa-nu-spun-nimic-2414337

https://www.hotnews.ro/stiri-esential-26378489-ororile-din-caminele-batrani-din-ilfov-retrasa-licenta-functionare-ciolacu-anunta-controale-toate-centrele-ingrijire-finantate-stat.htm 

https://www.hotnews.ro/stiri-esential-26379735-javra-esti-detalii-incredibile-despre-tratamentele-crunte-care-erau-supusi-oamenii-din-azilele-groazei-din-ilfov-interceptari-patru-persoane-arestate-preventiv-11-arest-domiciliu.htm

13/04/2023

Povești sfâșietoare

Cum ar fi să te căsătorești, iar după numai trei luni să fii aruncat degeaba în închisoare și totuși jumătatea ta să te aștepte mai bine de un deceniu? Ce-a simțit un tată atunci când, ascunzându-se cu familia sa de Securitate, într-o grotă, din cauza faptului că noul născut plângea, a trebuit să-i pună o pernă pe față și să-l sufoce? Sau, într-un ultim act înainte să știi că vei fi capturat, să iei grenada, să-i tragi cuiul și să te pui cu burta pe ea, ca ceilalți dragi să scape? Ori, ca mamă, să suferi atât de mult după soțul tău executat, încât să-i pui mâna la ochii propriului tău copil când îi vorbești, pentru că îți amintesc de ai lui? Cum ar fi să afli abia la maturitate că ai fost adoptat și ești urmașul unor partizani și ai supraviețuit ca prin minune?
Sunt doar câteva dintre întrebările pline de durere, ale căror răspunsuri redefinesc tot ceea ce credeai despre iubire și credință. Iar protagoniștii acestor poveștilor sfâșietoare nu au fost zămisliți din mintea unui scriitor, ci au trăit cu adevărat. În infernul comunist, nu departe de noi.
Un proiect coordonat de Teodor Hossu-Longin și Andrei Ruse.