Nici morți, nici vii

Vasile Bănescu 

Absența totală a umanității în forma ei concretă numită omenie, absența compasiunii reale cu victimele brutalității sadice, apărarea disperată a imaginii publice - aceasta este finalmente esența morală a cazului care denunță în aceste zile existența, chiar lângă noi, a unui hău de indiferentism sinistru în fața suferinței umane.

Compasiunea reală presupune împreună-suferința cu cel zdrobit de pumni, de foame, de sete. De cruzime.

Compasiunea reală se traduce în reacție reflexă de implicare în orice mod accesibil ție pentru stoparea suferinței celuilalt, aflarea adevărului sugrumat și, în context, pentru elucidarea urgentă a cauzelor tentaculare din care se hrănește o monstruoasă caracatiță publică.

Toate acestea, față în față cu abrutizarea înspăimântătoare a celor care băteau batrâni înfometați și puși să muncească în stare de invaliditate cel puțin psihică, lovindu-i probabil cu aceeași mână cu care, eventual, își făceau cruce când veneau sau plecau de la serviciu, trecând pe lângă biserica din apropiere și spunând mecanic „Doamne ajută”.

Monștrii adevărați au adesea chip agreabil uman, apar la tv, susțin cauze filantropice, se oferă să se sacrifice pentru binele nostru cetățenesc și sunt, desigur, „credincioși”.

Exact după chipul și asemănarea celui care-i inspiră: „tatăl minciunii”, marele denigrator al Domnului în fața omului, marele sabotor al Binelui, marele scamator care truchează realitatea, rânjind din spatele ei, marele clovn care-l maimuțărește pe Dumnezeu, dar care descinde azi elegant, îmbrăcat impecabil, vorbind retoric despre orice, promițând marea cu sarea și mierea cu laptele, mimând convingător situarea sa exclusiv în slujba binelui comun, invocându-L oricând ca martor pe însuși bunul Dumnezeu, neuitând să adauge și ceea ce a făcut el cândva pentru El.

Astfel travestit, diavolul insinuat mereu în paradigma noastră cotidiană, ne convinge că e gata de orice pentru noi. Că va face totul, exact ca pe vremea totalitarismului. Doar să-l girăm, doar să-l „votăm”, doar să-l urmăm.

E însă suficient și salvator să ezităm măcar puțin, să ne gândim și doar o clipă că binele real nu ni se poate oferi pe o tavă plină de vorbe, că el se cucerește în tăcere, cu efort și sacrificiu personal, că binele real are totdeauna legătură cu ceea ce dăruim, nu cu ceea ce iluzoriu și fără efort primim, că Hristos ne invită pe calea cea strâmtă și dreaptă, nu pe una largă, comodă, vulgară și stearpă.

Binele nu are nicio legătură cu vorbele sâsâite sau nu, cu predicile sforăitoare și cuvântările șerpuitoare, ci doar cu faptele concrete ale milei și dragostei despre care Cuvântul Însuși ne spune că sunt criteriul unic al adevăratei și roditoarei credințe în El.