În labirintul nepăsării

 ... acolo nu mergi de voie

Pare înspăimântător de la intrare. Oamenii vorbesc între ei pe șoptite. Fiecare cu durerea lui. Ca atunci când cuvântul obosește prea repede.

Doamna Baciu e de prin Gorj. De la Curtișoara.

Deodată, parcă ceva a tras-o spre acolo, pe drumul copilăriei. Cu gândul la cuferele pline cu macaturi, chipul se luminează din ce în ce mai mult. Pare că nu mai are nevoie de altceva, îi sunt deajuns amintirile, singurele care o fac fericită. Și graba să-mi povestească tot. Despre fiorul sălciilor, al nucilor groși și al mușcatelor de la fereastra casei părintești.

M-am mirat de câte știa. Despre locurile unde era atât de aproape de Dumnezeu, iar cerul un întreg... Uneori privind-o, o umbră peste frunte îi atingea sufletul, înnourat de lacrimi. O boală ascunsă sau rătăcită care nu putea izbucni. Dumnezeu i-a dat-o și trebuia s-o îndure.

Durerea pe care nu putea nici s-o înțeleagă, nici s-o îndulcească. De unde această durere? Doar surâsul bolnăvicios, acea contradicție dintre ieri și azi, dintre putere și slăbiciune, o povară de gânduri, într-un loc la fereastră. Pe pervaz, o plasă de medicamente. Amărăciune și durere. Și prăpastia de timp dintre noi. Sau singura legătură. Cu nume de legendă: Curtișoara. Care îi ținea tovărășie uneori. Drept mulțumire.

Mă gândesc la legile omenești, dacă mai există, atunci când îți abandonezi semenul pe holurile spitalului pentru că ți s-a terminat programul de lucru. 
Doamne, ce oameni! Mașinării defecte. Tot mai defecte. Inumane. Funcționînd contra cronometru. Neînțelegând din afară ceea ce se petrece înăuntru. Cu ochii pe ceas, cu gândul de a ieși din tură. 
Peste tot aceeași priveliște: trupuri chinuite, chipuri aproape stinse, nesfârșite tristeți, disperări, mizerie. Oameni cu privirea undeva, spre un orizont nedefinit. Care nu mai au nimic decât speranța. Cei mai mulți trec prin asta. Se vindecă. Alții... 
Pentru a rezista în labirintul durerii au nevoie de multă răbdare. Sau de o mână caldă, chiar peste program. 
Nu știu dacă doamna Baciu va reuși să se recupereze, dar simt că a lăsat ceva în urmă. Ceva la care se întoarce mereu. Zâmbindu-i Curtișoarei din poveste, sau poveștii lăsată pe pragul copilăriei. 

Eli Gîlcescu

Un pacient intubat nu mai face gălăgie

Un lucrător medical de la secția de terapie intensivă a Spitalului Județean din Sibiu acuză faptul că pacienții cu COVID ar fi legați de paturi, cu răni la mâini din cauza feșelor și sedați cu Midazolam, Propofol și Fentanyl, anestezice și sedative extrem de puternice pentru a nu se mai agita.

”Pe un om cu insuficiență respiratorie dacă îl sedezi, moare. Pentru că în insuficiență respiratorie nu se dă de dormit și seara. Se face terapie. Se face oxigeno-terapie. (…) Și eu am omorât oameni, pentru că am lucrat acolo. Chiar dacă din toate puterile mele am încercat să fac totul să nu încarc acele seringi cu sedare”, povestește sub anonimat cadrul medical pentru publicația sibiană Turnul Sfatului.

Una din cele mai grave probleme semnalate de cadrul medical este legată de procedura de intubare. Spune că se ajunge mult prea ușor la această procedură, chiar și atunci când în realitate nu este nevoie. Potrivit acestuia, se recurge la intubare pentru liniștea medicilor și asistentelor: un pacient intubat nu mai face gălăgie.

El acuză faptul că în ATI nu intră decât medici rezidenți, fără experiență, care aplică un tratament universal pentru toți pacienții, indiferent de particularitățile lor, de alte boli sau de evoluția sau involuția bolii lor. În plus, ”pe șeful ATI nici nu cred că l-am văzut de două ori în viața mea”, mărturisește Domnul S.

Acolo este țara mea

George G. Asztalos 

Un loc unde nu mi-e jenă să vorbesc limba mea maternă când e diferită de limba oficială a majoritații cetățenilor ei. Pentru că diferența e o bucurie interschimbabilă nu o supărare izolaționistă#Acolo e țara mea unde e bucuria asta de a fi diferiți şi prieteni. Ea se poate numi oricum România, Ungaria sau Uniunea Europeană. Important e să te simți printre ai tăi, printre oameni diferiți dar cu aceleaşi idealuri şi realizări ca ale tale, cu aceleaşi bucurii şi tristeți ca între prieteni. Acolo e țara mea unde omul politic nu trebuie să meargă la puşcărie pentru ca eu, omul simplu, să mă simt liber. Acolo e țara mea unde ne bucurăm de a naibii de libertate cu om politic cu tot, împreună. Acolo e țara mea unde puşcăriile sunt instituții fără niciun rost. Acolo e țara mea unde e şi locul indicatorului de localitate în limba minoritații semnificative, care face întreagă comunitatea. Acolo e țara mea unde copiii mei se joacã fără granițe cu ai tăi şi toți vedem în asta o şansă şi o lecție a toleranței bunului simț şi a diversității. Țara mea e acolo unde e normalitate nu paranoia neamului exclusivist. Acolo de unde plec cu oful necajit si acolo, fratele meu, acolo unde mă întorc cu dragă inimă!

RIP Gheorghe Căpățână

 

Redacţia Revistei Manifest Româneşte anunţă cu întristare că omul de cultură Gheorghe Căpăţână, cunoscut în lumea spectacolului ca George Eugen Doinaru, a încetat din viaţă vineri, la 72 de ani, după o lungă luptă împotriva bolii.

Poate cel mai important om de litere, spectacol şi presă al Constanţei din ultimii 40 de ani, Gheorghe Căpăţână a fost creatorul şi conducătorul Cenaclului Eveniment, director al Casei de Cultură din Constanţa, al posturilor Neptun TV şi Radio Neptun, făcându-şi o misiune de credinţă din promovarea valorilor, ridicând necontenit nivelul de profesionalism şi rigoare pe care îl impunea tuturor şi, mai întâi, sieşi. De asemenea, a lansat şi a învăţat meserie zeci de muzicieni, jurnalişti, tehnicieni. În acest sens, el se considera, în virtutea modestiei şi a bunului-simţ care îl caracterizau până la abandonarea de sine în favoarea celorlalţi, doar un "anonim săpător de fântâni".

În ultimii ani, Gheorghe Căpăţână a făcut parte din Senatul Manifest Româneşte, a semnat câte un articol în primele patru numere ale revistei şi a realizat conceptul general şi regia tehnică a evenimentelor noastre de lansare.

Din păcate, iniţiativele promovate de redacţia noastră pe lângă fosta administraţie locală şi cea judeţeană din Constanţa pentru recunoaşterea meritelor lui s-au lovit de ignoranţa foştilor decidenţi, care au preferat să păstreze vechiul Tomis într-o zonă a aculturalului, cu desăvârşire sordidă.

În onoarea marelui nostru prieten, vom prezenta în zilele care urmează câte un material care să ni-l amintească.

Dumnezeu să îl ierte şi să îl odihnească!

Constanța, mai 2016

Cea mai scumpa moneda din lume, mai scumpa si decat Bitcoinul

 

Lucian Mindruta 

Stii ce-i lipseste Romaniei, dupa mine?

Un guvern Harakiri. Si o majoritate parlamentara la fel.

O coalitie de guvernare care sa ia toate lucrurile care sunt gresite, stupide, nedrepte in tara asta si sa le indrepte. Brusc.

Sa taie pensiile speciale. Privilegii. Bonusuri. Gratuitati. Subventii. Da, si la caldura, si la transport.

Dupa un principiu simplu: vrei ceva? Platesti!

Vrei salariu? Ia cat merita munca ta, nu cat iti doresti!

Si sa faca toate astea repede, fara sa isi mai puna problema ca de la 25 la suta se duce la 0 (zero) in sondaje.

Ne trebuie oameni politici care sa faca ce TREBUIE pentru tara asta, nu ce vrea fiecare categorie de profitori si smecheri cu legea in mana!

Oameni carora sa nu le pese ca nu vor mai fi niciodata ministri, senatori, deputati.

Avem asa ceva?

Nu. La noi se guverneaza cu binisorul si cu grija sa nu fie nimeni deranjat. La noi se guverneaza cu casa de sondaje alaturi. In fiecare zi.

Si pentru toate astea platim cu totii, cu cea mai scumpa moneda din lume, mai scumpa si decat Bitcoinul:

Viitorul.

O asemenea viață a fost cu-adevărat

Azi am citit un poem profund și răscolitor. Uneori credeam că asist la un ritual al dominării și nesupunerii, un ritual al morții.

Poate și tu vei amuți pentru mult timp. Anul când a fost scris mi-a adus aminte de urletul meu, dincolo de lume. Seara, cînd încuiam ușile, trăgeam jaluzelele și vorbeam în șoaptă. Citind poemul, mi-am sfârșit scrisul. Nu știu pentru câtă vreme. Atâta adevăr, la așa viață care ne-a ajuns. Mulți nu vor înțelege urletul poetului, așa ca urletul muncitorului care nu avea cărți pentru copilul lui. O viață ca asta și un urlet mocnit și pentru învățătorii și profesorii din școli, obligați, amenințați...

Urletul copiilor luați cu arcanul în așa zisele tabere de pregătire pentru defilări, luați cu japca și duși pe perioada vacanței de vară la săpat de șanțuri, la Caracal. Nimeni nu a cerut despăgubiri pentru muncile agricole prestate. Nimeni nu a avut pretenții. Pentru că nu aveai voie să te sustragi, să te revolți, să ceri. Și acum mă revolt că nu există în istoria liceului aceste momente nefericite.

Bătrânii vorbesc tot mai rar de acele vremuri. Le aduce aminte de moarte. Nu vor să retrăiască acele clipe. Și acum, chiar, cine ar vibra la ele.  

Cine știe, poate povestea mea este povestea ta.

Ca toamna. Oricât ar plânge doar tu o poți vedea râzând.

 

Eli Gîlcescu

Nici azi nu poți pune mâna în foc pentru nimeni

A luat foc primăria!

Cam așa s-au petrecut lucrurile când au venit la putere comuniștii. Să nu se mai știe ce avea omul. Să poată fi mai lesne prădatul.

Cu cine să te iei la trântă? Ajungeai neom. Bătut și alungat, chinuit ore în șir, zile, luni, ani, cu fel de fel de întrebări.

Unii abia așteptau să se pună bine cu ei. De ce nu? Dacă aveau să câștige câte o bucată de pământ. Turnau bine. Și le-a mers.

Cel mai aprig a fost T. L-am cunoscut. Îi căutam privirea hrăpăreață și lacomă. Am dat peste un om ascuns. Singuratic ca o stridie. Până și vorba se auzea hoțește din gâtlejul ascuns sub cămașă. Ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Mi-a promis o declarație cu toate cele luate de comuniști din averea strămoșilor. N-a mai venit. Cum era s-o scrie? Ochii îi scăpărau după pământ.

Ca și cum nu era destul, a turnat iar,  doar-doar, vor da de ceva ascuns.

Aștia erau pe atunci, se legau între ei ca să câștige. Drumurile lor erau mai alături de cei cu omenie și credință. Nu știu dacă aveau porecle printre ceilalți. Ar fi meritat.

Păcat, acum nu-i mai poate vizita stafia lui Lenoiu. Pe mulți i-a lăsat întunericul într-un loc mai așezat. Cu atât s-au ales. Poate au aflat dincolo mai multe: la ce este viața, la ce nu e. Pentru că doar Dumnezeu vede inimile înșelătoare. Și tot El le caută să primească ceea ce merită. Mai devreme sau mai târziu.

Eli Gîlcescu

12.02.2021