Ca tot restul... o păcăleală

Simt nevoia să dau, cetăţeneşte, următoarea declaraţie:

1. Din ce am văzut şi auzit pînă acum, este pentru prima dată cînd membrii unui guvern românesc, în frunte cu prim-ministrul, au gîndire de repetenţi, vorbire de semi-analfabeţi şi fire de ticăloşi. Nu mari ticăloşi, pentru că marii ticăloşi fac, din păcate, istorie. La noi e vorba de mici ticăloşi, capabili numai de mici manevre de cartier.

2. Scuza, emfatic repetată, a unor alegeri cîştigate zdrobitor e – ca tot restul – o păcăleală: Din numărul total al alegătorilor, s-au pronunţat în favoarea coaliţiei PSD-ALDE 18%. Adică puţin peste trei milioane din 18. Restul nu şi-au exprimat, prin absenţă, decît lehamitea. Oricum, în numele unui procent de 18%, nu se poate guverna autotitar şi nu se poate dansa grotesc pe nervii întregii ţări.

3. Îi felicit pe cei care au reacţionat prompt, în stradă, suportînd mîrlăniile experţilor în teoria conspiraţiei, ale cîtorva gazetari plătiţi să fie proşti făcînd pe deştepţii şi ale unui bătrîn miliţian care sugerează deschiderea focului ca măsură democratică de restabilire a ordinii.

Andrei Pleșu

Țâfnoșenie

M-am tot gândit ce mă revoltă cel mai mult și mi-am dat seama că problema mea cea mai mică acum e dacă intră Dragnea, x sau y la închisoare. Din partea mea, să nu intre. Nu mă bucur pentru niciun om care se duce după gratii. Mă revoltă totuși felul în care oamenii ăștia fac lucrurile, sprijiniți – șchiop, zic eu – pe-o majoritate relativă. Retorica asta găunoasă a lor, că democrația e doar despre alegeri, despre Parlament și reprezentativitate, că dacă ai ajuns la Putere, pentru că te-a votat poporul, poți face tot ce te taie capul. Disprețul pentru transparență și limpezime, țâfnoșenia când e să dea socoteală (altă întrebare!), minciuni și jumătăți de adevăruri rostite cu seninătate. Astea mă deranjează teribil și, oricât aș încerca să rămân seren (pentru că eu chiar nu mai am mize personale), nu-mi iese deloc.

Sebastian Lăzăroiu

Prea mult și prea periculos

Nu în 1990 ne întoarcem, ci în 1947.

Ceea ce au făcut guvernanții în această noapte pot face oricând, în orice moment, cu orice lege, nu doar în Justiție. Dacă acum pui lacăt pe independența Justiției, mâine poți interzice circulația persoanelor, poți suprima internetul, presa liberă; poți închide granițele, poți trimite oamenii în lagăre, la munca silnică ori îi poți, pur și simplu, extermina.
Iar toate acestea în numele v o t u l u i d e m o c r a t i c care te-a adus la Putere, în numele „democrației“, al poporului… În numele „democrației populare“.

Mecanismul de atac la statul de drept este predictibil și își dovedește, iată, ciclicitatea implacabilă.
A fost noaptea minții guvernanților.
Este prea mult și prea periculos pentru a-i lăsa să-și facă în continuare de cap!

Mihai Șora

Odă la ciocoi

Ca lacoma omidă, ce-și caută o pradă
Pe fragede mlădițe,
Ca neagra lipitoare pe sânul de zăpadă
Al dulcii copilițe,
Ciocoiule! un secol, un secol și mai bine,
Setos de dușmănie,
Sugeai în frunză sucul și sângele din vine
În blânda Românie!

De groază și durere, de muncă și bătaie,
În jaf și-n umilință,
Am tot strigat, dar glasul se-neacă și se taie
D-atâta suferință;
Și ca prin codri freamăt, ca murmur în izvoare,
Așa în noi suspinul
Mai rămânea el singur să spună cum ne doare,
Cât de cumplit e chinul!...

Și tu râdeai, jupâne, cu fală și rângire:
Râdeai precum un gâde,
Când vede capul jertfei zburat dintr-o izbire,
Se laudă și râde;
Căci nu știai că viața, închisă-n nemișcare,
E cea mai cu putere;
Căci nu credeai c-un suflet se face și mai tare,
Călindu-se-n tăcere!...

Suspinul, ca scânteia ce cade jos în paie
Sau p-un covor de spice,
Pândind o adiere s-o umfle-ntr-o văpaie
Și-n slavă s-o ridice;
Suspinul, când poporul întreg din piept îl scoate
Ș-un echo se găsește,
Suspinul, ca scânteia, turbat cuprinde toate
Și-n praf le mistuiește!

Ca un satrap alene lungit într-o grădină
În moale cugetare,
Privind cum se ivește în ziua cea senină
Un nor în depărtare,
Așa privea ciocoiul cu genele-adormite
Suspinul României,
Și iată că-ntr-o clipă din neguri grămădite
Dă flacăra urgiei!

Căci el zicea în gându-i, ca toți apăsătorii
În scurta lor vedere:
„Nu-mi pasă de nimica! Nu mă-nspăimântă norii!
E aburul ce piere!...“
Da! abur este norul, suspinu-i o suflare
Ce-n aer rătăcește,
Ușoară, nesimțită, gingașă, dar în care
Un trăsnet locuiește!

A patruzecea iarnă, a patruzecea vară
S-au dus p-a vremii roată,
De când prin mii de echuri suspinului din țară
Răspunse țara toată;
Căci sunt anume timpuri în care o idee
Își află un răsunet,
Ș-atunci, ori niciodată, ia foc dintr-o scânteie,
Suspinul naște tunet!

Așa cea sfântă carte a Bibliei ne spune,
Prin tainice cuvinte,
C-o trâmbiță de înger odată va să sune
Pe stârvuri și morminte;
Ș-un sunet, numai unul, va face să re-nvie
Încenușata fire,
Căci timpul este totul: o clipă dintr-o mie
Aduce mântuire!

A patruzecea vară-mbrăcase ieri câmpia
În busuioci și-n grâne,
De când suspinul nostru smulsese România
Din gheara ta, jupâne;
A patruzecea iarnă în haina-i de mireasă
Se-ndrumă după vară,
De când suspinul nostru pe litfa n-o mai lasă
A-și bate joc de țară!...

Și țara se deșteaptă, voioasă, zâmbitoare,
Plăpândă, răsfățată;
Jos florile dezmiardă, se uită sus la soare,
De raze-nconjurată;
Scăldându-se-n lumină, din ce în ce mai vie,
Ca trandafiru-n rouă,
O altă simte viață, o veche bărbăție
Și o putere nouă!...

Dar ce privesc, o, Doamne!
Eu cânt, ș-acum d-odată Cutremurul m-apucă;
O ceață se lățește, o brumă-ntunecată,
O groaznică nălucă:
Ciocoii se ridică, ca hoituri învechite
Din cripta infernală,
Și ca-n trecut se-așează pe holdele-nverzite,
Răzbiți de flămânzeală!...

Nu-i oare vro părere, vrun joc al fanteziei
Teribila icoană?
Tu n-ai fost mort, jupâne?
Sub masca letargiei
Scăpat-ai viu din goană?
A țării bucurie la patul morții tale
Să fie o greșeală?
Venit-ai iar în lume să-nfrunți cumplita jale
Cu fața triumfală?

Sau poate că natura, sărind din căi bătute,
Din legile-i eterne,
Când teancul de verdeață, din mii de flori țesute,
Pe țarină s-așterne,
Și filomela cântă, și soarele zâmbește,
Și dragostea visează,
Atunci d-odată ninge... dar neaua se topește
Sub călduroasa rază!

Un mort, ce-n cursul vieții a secerat blesteme,
Poporul povestește
Că viermii nu-l mănâncă și nemiloasa vreme
În veci nu-l putrezește:
Când vine miezul nopții, când fulgeră și tună,
Din gaura-ngrozitoare
Strigoiul dezmorțește și iese la furtună...
Să fie asta oare?

Mai știm că mortăciunea se-ntâmplă câteodată
Să strângă din sprâncene,
Ori ochii să deschidă, ori mâna-i înghețată
S-o lase jos alene,
Și frica ne cuprinde... dar amăgirea trece
Și nu ne mai înșeală:
Cadavrul nu se scoală, cadavrul este rece,
Mișcare mașinală!...

O, nu! E viu ciocoiul! Nu-i vis, nu-i rătăcire,
Nu-i nea de primăvară!
Nu-i spaimă zburătoare, născută-n zăpăcire
Și gata să dispară!
Nu-i chiar nici letargia, ce lasă o pecete
Pe tristele-i victime!
O, nu! E viu ciocoiul, cu bube și cu pete,
Întocmai ca-n vechime!...

Nu s-a schimbat nimica! Aceeași fudulie
De nașteri venetice
Din oameni fără nume, goniți de prin Grecie
Și pripășiți aice.
Aceeași goliciune la inimă, la minte,
La cugete române;
De jafuri lăcomie, dispreț de cele sfinte
Și lipsă de rușine!

O, nu! E viu ciocoiul! Nu-i mumie, nu-s moaște:
Priviți-i crunta gheară!
Și pentru ca de-ndată să-l poată recunoaște
Nefericita țară,
El trage după sine, ca-n zile denainte,
Invazia străină,
Chemând păgâni și unguri să danțe pe morminte
În patria română!...

La luptă dar! La luptă! Să ne vedem d-aproape!...
Lăcustele-ngropate,
De n-ați strivit chiar oul, din fundul negrei groape
Învie mai turbate!
Nu mai greși d-acuma! Trecutul să te-nvețe!
La vânătoare, frate!
La vânătoare! Însă... jos puștile și bețe:
Să-i bați prin libertate!...

Bogdan Petriceicu Hașdeu

Altă întrebare...

Să mă iertaţi, dar nu mă mai duc la protestul din seara asta. Mi-am făcut datoria cetăţenească. Am votat conştiincios la fiecare alegere. Am îndemnat la vot. Am explicat cât de bine m-a dus capul. Am tunat şi am fulgerat pe reţele, cu mii de like-uri, virale şi alte rahaturi. Am făcut clipuri şi animaţii ca protest. M-am certat personal cu membri CNA şi cu şopârle comuniste. Am plătit taxe şi am fost mereu corect faţă de cetate. Am mai protestat.

În seara asta vă trădez. Stau acasă şi discut cu femeia despre emigrare... la modul cel mai serios. Nu ca ameninţare sau ca reacţie la cald. Contactăm prieteni şi rude plecate pe-afară. Ne interesăm la modul serios. Ne apropiem de 40 de ani şi ne luptăm cu sărăcia de când eram copii. Suntem cocoşaţi de muncă şi taxe. Îmbătrânim şi, dacă nu ne mişcăm repede, o să murim în haznaua asta. Mai bine vindem tot şi încercăm în altă parte, până nu e prea târziu. Nu-mi mai permit reacţii la cald şi speranţe deşarte.

Cu o sută de mii de români nu va fi nici un maidan, nici o revoluţie. Presa e vândută. Statul este clientelar. Preşedintele este o paiaţă impotentă. Instituţiile democratice şi-au dovedit decesul în seara asta. Totul s-a petrecut cu complicitatea unui popor ce nu mă reprezintă deloc şi pe care nu mai vreau să-l descriu. Chiar nu mai are rost. Altă întrebare... !?!

Dan Pavel

Cum România piere sub ochii noștri

Ies la metrou la Victoriei. Pe scări, un bărbat obosit scârțâie la o vioară, în piață se aud scandări. Când ajung în dreptul lui bărbatul se oprește și furibund amenință cu arcușul către piață: La muncă, bă! La mină! La mină în subteran, cum am fost eu, nu la protest!

Dincolo de frumusețea fragilă și paradoxală a imaginii minerului violonist, m-am oprit și m-am întrebat ce-o fi în căpșoarele oamenilor ăstora? Cum au ajuns ei așa? De câtă abrutizare este nevoie pentru a pierde total contactul cu realitatea?

În ultimii ani s-a produs o masivă spălare pe creier, inexplicabilă aproape, dar atât de reală... ne va costa ieșirea din UE, viitorul nostru al tuturor? Cel mai probabil da, mai dureroasă însă este amintirea faptului că înainte de a intra în mina asta fără sfârșit am avut o vioară în mână și nu am știut ce să facem cu ea.

Cosmin Perta

România nu mai e România

Ce s-a-ntâmplat noaptea trecută este continuarea unui plan vechi de mai mulți ani, început cu încercarea eșuată de lovitură de stat din 2012. Pe termen scurt, el urmărește salvarea de justiție a unei clici de penali, dar pe termen lung se vrea destabilizarea României democratice și scoaterea ei din dispozitivul slăbit al democrațiilor europene. Dacă UE și NATO vor pierde acum România, tot flancul drept, cel mai apropiat de Rusia, va cădea, căci Polonia, Cehia și Ungaria sunt deja pierdute. Miza reală e geopolitică, și în spatele penalilor se întrevede marele prieten de la răsărit. 
Din păcate, în situația actuală nădejdea unui ajutor din afară e foarte slabă, căci Europa are problemele ei, iar America nu mai e America.

Mircea Cărtărescu