Poate că părintele nu
mai este automat modelul copilului, așa cum a fost odinioară. Copilul de
astăzi are în jurul lui o lume întreagă de modele: internetul, rețelele
sociale, vedetele, influencerii, colegii, personajele pe care le urmărește.
Uneori, părintele pare să fi pierdut întâietatea.
Dar cred că există
ceva ce nu poate fi înlocuit atât de ușor: modelul trăit.
Copilul poate uita
ce i-a spus părintele. Dar vede cum vorbește. Cum se poartă cu un om mai slab.
Cum reacționează când pierde. Cum își cere iertare. Cum muncește. Cum citește.
Cum se poartă cu cei bătrâni. Ce face când nimeni nu-l vede.
Poate că părintele
nu mai este modelul declarat, dar poate rămâne modelul tăcut.
Pentru că un copil
nu primește doar ceea ce i se spune. Primește, mai ales, ierarhia de valori
pe care o vede acasă.
Dacă părintele
spune că școala nu contează, copilul aude.
Dacă părintele spune că o carte nu folosește la nimic, copilul aude.
Dacă părintele disprețuiește cultura, copilul învață disprețul.
Dar și invers.
Dacă părintele
citește, copilul vede.
Dacă părintele respectă, copilul vede.
Dacă părintele învață toată viața, copilul vede.
Dacă părintele are curajul de a spune „nu știu”, copilul învață că și
necunoscutul poate fi o invitație...
Și o întrebare
pentru părinte:
„Ce fel de model
alegem să fim, chiar atunci când copilul pare că nu ne mai privește?”
Pentru că, uneori,
copilul se îndepărtează de părinte ca să-și construiască propria identitate. E
firesc. Dar asta nu înseamnă neapărat că părintele dispare din interiorul lui.
Uneori, abia mult mai târziu, când devine adult, copilul înțelege ce a primit.
Poate că părintele
este primul om care îi dă copilului poveștile pe care le va căra. Dar nu numai
poveștile spuse cu voce tare. Ci și povestea felului în care a trăit.
Deci, da,
părintele poate fi încă un model. Dar nu prin autoritate. Prin exemplu. Și
poate că acesta este modelul cel mai greu de imitat și cel mai greu de uitat.
Da… aici este
miezul. „Modelul trăit” este ceea ce copilul vede, zi după zi, în fapte.
Un copil observă
contradicțiile cu o precizie pe care adulții o subestimează. Vede că părintele
spune că iubește florile, dar nu are timp să le îngrijească. Că iubește
animalele, dar le lasă altora. Că spune că își iubește copilul, dar îi delegă
aproape tot timpul și toată apropierea.
Un copil nu are
nevoie de un părinte perfect. Are nevoie de unul prezent. De cineva care
să-i citească o poveste, să-i asculte întrebarea până la capăt, să-l ducă să
vadă o floare și să-i spună: „Uite, a înflorit.” De cineva care să fie acolo și
când copilul nu este interesant, nici performant, nici cuminte.
Pentru că altfel, copilul învață și el o lecție. Una cumplit de eficientă: că iubirea poate fi delegată. Și atunci, da, modelul trăit devine modelul transmis. Copilul poate ajunge să creadă că a iubi înseamnă a asigura, a plăti, a cumpăra, a organiza – dar nu neapărat a fi acolo.
Un părinte care ia educația în serios transmite copilului că învățarea contează prin felul în care trăiește el însuși, nu doar prin a-l trimite la școală.
Un copil vede dacă
părintele citește sau nu.
Dacă este curios sau indiferent.
Dacă respectă un profesor sau îl disprețuiește.
Dacă îi cere copilului să învețe, dar el însuși nu mai învață nimic.
Dacă școala este o valoare sau doar o obligație de bifat.
Și poate că aici
este ceea ce te doare cel mai mult: absența modelului.
Nu doar părintele
absent fizic. Sau părintele care este prezent în casă, dar absent din formarea
copilului. Iar copilul, fără un reper viu, își caută modele în altă parte.
Totuși, eu nu aș
spune despre copii, în general, că sunt „leneși”. Aș spune că mulți nu au
fost învățați să iubească efortul. Și e o diferență uriașă.
Dacă un copil
primește totul imediat, de ce ar mai învăța răbdarea?
Dacă orice dificultate este îndepărtată pentru el, cum să învețe să
persevereze?
Dacă nimeni nu-i arată bucuria de a ști ceva doar pentru că este frumos să
știi, cum să descopere gustul cunoașterii?
Poate că părintele care pune școala pe primul loc nu este cel care spune: „Ia note mari!”. E cel care spune: „Învață. Descoperă. Nu te opri. Lumea este mai mare decât ceea ce vezi acum.”
Și aici mă întorc iar la versul care m-a cucerit: „valorăm cît poveștile pe care le putem căra cu noi prin lume”
Poate că acesta ar
fi un minunat dar pentru un copil. Să-i dai nu doar o educație, dar și o lume pe
care să o poată purta cu el.
Și poate că, în
mijlocul neliniștii mele, există și o speranță: copiii nu sunt pierduți.
Chiar și când părinții au greșit, un profesor, o carte, un bunic, un om
întâlnit la timp pot deveni acel model trăit care schimbă o viață.
Uneori, un singur om prezent poate compensa, pentru un copil, o întreagă lume absentă.
Iar dacă va avea în
el curiozitate, o carte și un om care i-a fost model, poate că drumul lui nu se
va opri niciodată.
Până la capătul lumii.
Eli Gîlcescu
