Cel mai tulburător pasaj din jurnalul lui Mircea Cărtărescu, recent publicat la Humanitas, mi s-a părut a fi acesta: „Impresia mea puternică, așezată, de care nu pot să scap e că viața mi s-a terminat de un an sau doi, că nu se mai petrece nimic, că nu mai am de așteptat decât să mor cu adevărat. Că sunt străin lui Dumnezeu, că am fost uitat și părăsit, desigur meritat și pe drept cuvânt. Acel strigăt de ajutor, întins pe zece pagini, cele mai halucinant de adevărate pagini ale mele, n-au fost auzite, se pare, de nimeni, nici de jos, nici de sus, și nu li s-a răspuns, de parc-aș fi strigat din centrul Antarcticii. Nu era un strigăt literar, ci strigătul meu fizic de ajutor, ieșit din laringele meu, modelat de limba și de buzele mele. Nici un singur om care-a citit cartea asta nu mi-a spus ceva despre acest mesaj, mesajul adevărat al cărții și-al vieții mele”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu