I-au
scos numele în ziar,
cu litere drepte și reci,
ca să-l vadă tot satul
cum cade de pe-un scaun
cu picioare roase de vreme.
„Exploatator.”
Așa l-au strigat.
I-au
luat dreptul de a-și păzi pădurea
pe care o știa după miros,
după scârțâitul vântului în scoarță.
Au zis că-i a lor, că-i a poporului.
Dar poporul tăcea înfometat.
(...)
A
stat drept.
Nu i-a urât.
Dar nici n-a uitat...
pădurea
îl
strigă încă.
Nu ei. Nu judecătorii,
nu gazetele,
ci pădurea
îi
știe numele întreg.
Nu cel tipărit cu greșeli,
ci acela (s)pus de ai lui
când îi puneau mâna pe umăr
și-i arătau stejarul mare
din marginea lumii.
Eli Gîlcescu
12.06.2025
Acest poem a apărut, nu doar în amintire... ci și în adevăr, ca o lacrimă. Are rădăcini. În timp, în suferință, în așteptări și în dreptate. De aceea și tonul: elegiac, rural, profund uman.
Două frânturi din două ziare — aproape nimic, și totuși o comoară. să le porți în portmoneu e ca și cum ai ține lângă inimă o istorie întreagă. iar acum, odată cu reieșirea lor la lumină, parcă vin înapoi nu doar ca relicve, ci ca îndemn: să nu se piardă. Să meargă mai departe o poveste de rezistență tăcută și memorie. (Eli Gîlcescu)
Pădurea nu uită. Nu poate uita.
RăspundețiȘtergereȘi nici cei ce o iubesc nu pot să tacă, să renunțe.
Acolo, între stejari, pulsează inima neamului nostru.
Este glasul celor care au luptat, suferit și au rămas în rădăcina acestui pământ.
Chiar dacă vremelnic, străinii au încercat să o mute din loc,
pădurea se întoarce mereu spre noi,
ne cheamă și ne dă puterea să fim stăpânii adevărați ai destinului nostru.
Și-n fiecare foșnet al frunzelor,
se aude o promisiune: dreptatea va răsări, asemeni unui mugur ce nu moare niciodată.
Mulți au poftit la stejarii Gâlceștilor
RăspundețiȘtergereȘi totuși, în mijlocul acestei nedreptăți, ceva veșnic rămâne neclintit: vocea pădurii. Ea încă mă strigă, încă îmi șoptește din frunzișul veșnic verde că nu totul este pierdut. Că dreptatea, chiar dacă întârzie, nu dispare.
Dar pădurea nu uită. Pădurea rămâne vie în amintiri, în suferințe, în povești nerostite. Și mă strigă – să nu uit, să nu tac, să continui să sper.
În întâmpinarea unui nou volum
RăspundețiȘtergere„Pădurea care nu uită” este mai mult decât o colecție de povești și amintiri — este un legământ cu rădăcinile, cu memoria și cu dreptatea ce încă așteaptă să se înfăptuiască. În paginile acestui volum, pădurea își spune durerea, dar și speranța ce nu moare niciodată.
Este vocea celor care au suferit, dar care nu au renunțat niciodată să spere și să lupte pentru ceea ce li se cuvine. O poveste a răbdării, a nesupunerii și a dorului de dreptate.
În această pădure a amintirilor și a tăcerilor, vă invit să pășiți cu inima deschisă — să ascultați, să simțiți și să vă lăsați cuprinși de spiritul neclintit al celor ce nu uită.