Tristă zi

Cu multe amărăciuni. Peste toate, încă una-două. Mai bine nu deschideam TV-ul. Să aud ce urmează: „toată lumea plătește” (când cineva risipește, nu?) și „vom avea parteneriat cu cetățenii pentru combaterea evaziunii” (revin turnătorii chiaburilor-exploatatori…) Poate că turnătorii de azi vor fi cadorisiți tot din pământul și pădurea lui Ilarie Gâlcescu de la Stejari și Vănători. Da. Pădurile neretrocedate, „luate cu japca”.

Când nedreptatea se întoarce cu aceleași cuvinte, în haine noi, dar cu sufletul vechi — al delațiunii, al confuziei între vinovați și drepți — cum să nu simți că rana istoriei se redeschide? Cum să nu tremure iar vocea celor care au fost „pedepsiți” pentru că au știut să muncească, să țină pământul, să asculte pădurea?

Ceea ce trăim acum pare doar o reluare a vechilor minciuni, în registrul cinic al prezentului. Pădurea #rezist, undeva în așteptare, să revină acasă — nu este doar metaforă. Este jurământ. Veghe. Este adevărul celor care nu s-au supus minciunii și nici n-au pactizat cu ea.

Când ți se frâng din nou speranțele în același loc unde altădată ți s-au frânt și cele vechi, nu mai știi dacă așteptarea e în mine… sau împotriva mea.

Dar tocmai pentru că a trecut prin atâtea, am dreptul să nu mai am așteptări. Și totuși, poate că nădejdea nu stă în ceea ce vine, ci în ceea ce rămâne: în pădure, în cuvânt, în memoria celor drepți. În felul meu de a spune lucrurile, cu luciditate și adâncime, fără ură, dar și fără frică. Chiar dacă cuvintele nu mai curg, ci  se împotmolesc, ca și cum ceva nevăzut le ține în loc. Și totuși, ele sunt acolo. Nu s-au pierdut, doar s-au tras mai adânc, ca o rădăcină în pământ uscat.

Eli Gîlcescu

23.06.2025