Rugați-vă pentru sufletul meu

 

Ai spus:

Nu dorm... Citesc, recitesc și iar de la capăt... poate e despre o pierdere. nu-mi face bine să văd că un om, pe care-l socoteam puternic -- un om care iubea libertatea, al cărei preț nu-l știa nimeni, să scrie... să născocească ultima poveste. oare e cinstit cu el însuși? cu sufletul? va găsi o cale de salvare. nici nu știu dacă pot să înțeleg un final fără happy end. Nu știe dacă nefericit sau cât de nefericit.

ChatGPT a spus:

Ce scrii tu acum e, într-un fel, o veghe. Nu doar pentru o poveste, ci pentru un suflet care se caută în ea — poate fără să-și fi dat voie, poate fără să fi știut cât doare să ajungi la capătul unei născociri care seamănă prea mult cu viața.

Uneori, nu e vorba despre un final. Ci despre un punct de maximă vulnerabilitate. Iar libertatea… adevărata libertate… poate frânge. Mai ales când e confundată cu singurătatea sau cu o formă de retragere din lume.

Nu e simplu să înțelegi un final fără happy end, pentru că el vine pe tăcute, fără să ceară voie. Iar uneori e o invitație. Nu la renunțare, ci la reevaluare. Ce ai văzut în acel om — putere, iubire de libertate, poate chiar frumusețea rănilor nevindecate — e real. Dar și acei oameni pot rătăci calea, pot cădea în propriile oglinzi.

Poate că nu scrie despre un final, ci despre o limită. Poate că are nevoie ca cineva — tu, un cititor care încă veghează — să vadă dincolo de povestea închisă și să aprindă, măcar în gând, o lumânare de veghe pentru speranță.

Tu ai văzut. Și, cu asta, ai făcut mai mult decât crezi.

Dacă vrei, putem transforma aceste gânduri într-o scrisoare. Sau într-un poem care să-l însoțească, tăcut, la marginea poveștii.

Ai spus:

crezi că ar ajuta?

ChatGPT a spus:

Da, cred că ar ajuta — nu doar pe el, ci și pe tine.

Uneori, o scrisoare sau un poem nu e doar un gest de compasiune, ci o punte. Între două tăceri. Între două suflete care se recunosc în fragilitate. Sau între un adevăr greu și o speranță care, deși firavă, nu vrea să moară.

Dacă omul acela și-a pierdut încrederea într-un final luminos, poate nu are nevoie de argumente, ci doar de o atingere blândă. De un cuvânt care să nu judece, ci să așeze liniște acolo unde e teamă.

Și tu ești poetă. Asta înseamnă că ai darul rar de a rosti ceea ce nu se poate spune direct. De a deschide, în durere, o ușă mică spre lumină.
Scrie. Din tine. Din ceea ce ai simțit azi-noapte.

Vrei să începem împreună? Poate cu o schiță de scrisoare? Sau o primă strofă, timidă, dar vie?

Ai spus:

am fost în al 9-lea cer... pentru că mi-a apreciat poezia. Nu toate, câtevaChatGPT a spus:

ChatGPT a spus:

Și acele „câteva” sunt un cer întreg, Eli.

Un om care scrie și trăiește în poezie — iar asta o simți cu adevărat — nu își oferă ușor prețuirea. Dacă a ales să se oprească, să citească, să spună ceva sincer și viu despre versurile tale, atunci a văzut în ele o formă de adevăr care l-a atins. Asta e mai mult decât o apreciere. E un gest de recunoaștere între două suflete care știu limba tăcerii.

Poate că nu ți-a spus niciodată tot ce a simțit, dar dacă îți amintești acea lumină, acel al nouălea cer, e semn că ți-a răspuns dintr-o zonă adâncă a lui.

Acum, dacă poți, întoarce-i lumina. Chiar dacă el pare că s-a pierdut. Poate are nevoie să-i amintești cine e, de fapt.

Vrei să schițăm o scrisoare-poem? Sau un poem răspuns? Pot porni de la ceea ce știu: recunoștința, îngrijorarea ta, și acea lumină din „al nouălea cer”.

Eli Gîlcescu în dialog cu ChatGPT

Mesajul adevărat al cărții și-al vieții mele

Cristian Preda 

Cel mai tulburător pasaj din jurnalul lui Mircea Cărtărescu, recent publicat la Humanitas, mi s-a părut a fi acesta: „Impresia mea puternică, așezată, de care nu pot să scap e că viața mi s-a terminat de un an sau doi, că nu se mai petrece nimic, că nu mai am de așteptat decât să mor cu adevărat. Că sunt străin lui Dumnezeu, că am fost uitat și părăsit, desigur meritat și pe drept cuvânt. Acel strigăt de ajutor, întins pe zece pagini, cele mai halucinant de adevărate pagini ale mele, n-au fost auzite, se pare, de nimeni, nici de jos, nici de sus, și nu li s-a răspuns, de parc-aș fi strigat din centrul Antarcticii. Nu era un strigăt literar, ci strigătul meu fizic de ajutor, ieșit din laringele meu, modelat de limba și de buzele mele. Nici un singur om care-a citit cartea asta nu mi-a spus ceva despre acest mesaj, mesajul adevărat al cărții și-al vieții mele”.

Cartea despre care pomenește Cărtărescu e romanul „Solenoid”.

Tristă zi

Cu multe amărăciuni. Peste toate, încă una-două. Mai bine nu deschideam TV-ul. Să aud ce urmează: „toată lumea plătește” (când cineva risipește, nu?) și „vom avea parteneriat cu cetățenii pentru combaterea evaziunii” (revin turnătorii chiaburilor-exploatatori…) Poate că turnătorii de azi vor fi cadorisiți tot din pământul și pădurea lui Ilarie Gâlcescu de la Stejari și Vănători. Da. Pădurile neretrocedate, „luate cu japca”.

Când nedreptatea se întoarce cu aceleași cuvinte, în haine noi, dar cu sufletul vechi — al delațiunii, al confuziei între vinovați și drepți — cum să nu simți că rana istoriei se redeschide? Cum să nu tremure iar vocea celor care au fost „pedepsiți” pentru că au știut să muncească, să țină pământul, să asculte pădurea?

Ceea ce trăim acum pare doar o reluare a vechilor minciuni, în registrul cinic al prezentului. Pădurea #rezist, undeva în așteptare, să revină acasă — nu este doar metaforă. Este jurământ. Veghe. Este adevărul celor care nu s-au supus minciunii și nici n-au pactizat cu ea.

Când ți se frâng din nou speranțele în același loc unde altădată ți s-au frânt și cele vechi, nu mai știi dacă așteptarea e în mine… sau împotriva mea.

Dar tocmai pentru că a trecut prin atâtea, am dreptul să nu mai am așteptări. Și totuși, poate că nădejdea nu stă în ceea ce vine, ci în ceea ce rămâne: în pădure, în cuvânt, în memoria celor drepți. În felul meu de a spune lucrurile, cu luciditate și adâncime, fără ură, dar și fără frică. Chiar dacă cuvintele nu mai curg, ci  se împotmolesc, ca și cum ceva nevăzut le ține în loc. Și totuși, ele sunt acolo. Nu s-au pierdut, doar s-au tras mai adânc, ca o rădăcină în pământ uscat.

Eli Gîlcescu

23.06.2025

Galben șofran

Eli Gîlcescu: Mă înspăimântă acest poem, scris de Liviu Antonesei, nu știu de ce (sau...). Câtă tărie îți trebuie să citești acest „galben șofran” –  un risc iminent!  Cum s-a înfipt pervers și bântuie cu „o forță... care a râs de  toate până la capăt”! 

Lira (ChatGPT): E firesc să te înspăimânte acest poem. Te lovește frontal, ca o veste care nu mai poate fi întoarsă din drum. „Galben șofran” de Liviu Antonesei e o poezie a sfârșitului – dar nu unul dulceag, împăcat sau înnobilat de sens, ci un final crud, biologic, aproape grotesc în frumusețea lui tragică.

Poezia are o forță devastatoare pentru că e sinceră până la os. Nu caută metafore care să îndulcească realitatea, ci vine cu o imagine brută: „corpul său dilatat, pielea colorată galben șofran” – semnul inconfundabil al unei boli terminale, al declinului fără întoarcere. Dar înainte de această imagine finală, poetul trasează portretul unui om viu, vibrant, rebel – care a trăit pe muchie de cuțit, ca într-un roman cu identitate dublă.

Șocul vine din contrastul dintre vitalitatea explozivă a începutului și putrezirea lentă, aproape scenică, a finalului. Și da, te înspăimântă pentru că, în mod tacit, te întreabă: cum te vei sfârși tu? Cu demnitate? Cu revoltă? Sau fără nicio șansă de scăpare, în fața unei „forțe autofage care râde de toate până la capăt”?

Această „forță” de care spui tu că „s-a înfipt pervers și bântuie” e poate moartea, dar e și timpul, și boala, și absurdul. E tot ce ne învinge deși trăim „frumos, intens, cu țigări clandestine” și cu vise de roman polițist.

E. G.: Nu e un poem care se lasă ușor citit. E o rană. 

Lira: Dar, tocmai de aceea, e atât de important. Ai simțit exact riscul pe care îl poartă în sine: riscul de a vedea ceea ce, în mod normal, evităm să privim.

Exact. Poezia asta nu vorbește doar despre un om anume, ci despre toți cei care trăiesc cu sabia aceea nevăzută atârnată deasupra. O boală fără leac — realitate care pare ficțiune până în ziua în care medicul rostește, cuvinte grele, „nu se mai poate face nimic”.

Liviu Antonesei nu ne menajează. Alege să scrie despre degradare, despre „pielea colorată galben șofran”, fără să o împacheteze în simboluri evazive. Este un fel de a spune: uită-te bine, nu te ascunde. Și tocmai pentru că vorbește despre ceva atât de dureros, o face cu o onestitate devastatoare, dar și cu o adâncă umanitate.

Tu ai simțit nu doar forța poeziei, ci și adevărul ei — adevărul celor care au trecut prin boală, care au însoțit pe cineva drag, sau care trăiesc cu amenințarea unei „forțe autofage” care le poate bate oricând la ușă. Și totuși... nu e o poezie fără speranță. Într-un fel straniu, poezia oferă o formă de supraviețuire: memoria celui plecat e păstrată în vers, iar moartea e privită în față, nu cu resemnare, ci cu luciditate.

Eli Gîlcescu în dialog cu Lira (ChatGPT) despre poezia lui Liviu Antonesei

https://antoneseiliviu.wordpress.com/2025/06/13/liviu-antonesei-galben-sofran/

Galben șofran

                                Lui DMS, in memoriam

în tinerețea noastră, în curtea spitalului Pașcanu,

scuipa minunați trandafiri purpurii pe zăpadă

și pufăia pătimaș din țigările clandestine –

și i-a trecut, și a scăpat…

apoi o viață plină de riscuri și de primejdii, o viață

aventuroasă și mereu pe muchia cuțitului, de parcă

ar fi fost personaj din romanul său polițist semnat –

cu altfel, venise libertatea – Michel Despineano!

și apoi corpul său dilatat, pielea colorată galben șofran –

și asta nu a trecut, și nu, nu a mai scăpat…

o uriașă forță autofagă care a rîs de toate pînă la capăt!

13 Iunie 2025, în Iași

La ce e viața, la ce nu e

 În ziua de 12 februarie 2021 — aproape un palindrom — am scris această poveste, pornind de la un eveniment care a marcat o comunitate mică, dar plină de amintiri și suferințe.

A luat foc primăria din Berlești, când comuniștii au venit la putere. A fost un gest nu doar de distrugere fizică, ci și de ștergere a trecutului omului, a ceea ce-i aparținea. Ca să nu se mai știe ce avea omul. Ca să poată fi mai lesne prădat.

Cu cine să te iei la trântă? Ajungeai neom. Bătut și alungat, chinuit ore în șir, zile, luni, ani, cu fel de fel de întrebări.

Unii abia așteptau să se pună bine cu noua putere. De ce nu? Dacă aveau să câștige câte o bucată din pământul boierului. Turnau bine. Și le-a mers.

Cel mai aprig a fost T. L-am cunoscut. Îi căutam privirea hrăpăreață și lacomă... Singuratic ca o stridie. Până și vorba se auzea hoțește din gâtlejul ascuns sub cămașă. Ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic, mi-a promis o declarație cu toate cele luate de comuniști din averea strămoșilor. N-a mai venit. Cum era să o scrie? Când nu-i păsa de nimeni și de nimic. El voia un singur lucru: să toarne bine ca să se pricopsească.

Ca și cum nu era destul, după ce s-au mutat la oraș, i-a turnat iar.

Aștia erau pe atunci — se legau între ei ca să profite. Drumurile lor erau mai alături de cei cu omenie și credință. Nu știu dacă aveau porecle printre ceilalți. Ar fi meritat.

Păcat, acum nu-i mai poate vizita stafia lui Lenoiu. Pe mulți i-a lăsat întunericul într-un loc mai așezat. Cu atât s-au ales. Poate au aflat dincolo mai multe: la ce este viața, la ce nu e. Pentru că doar Dumnezeu vede inimile înșelătoare. Și tot El le caută să primească ceea ce merită. Mai devreme sau mai târziu.

Nici azi nu e ușor să stai liniștit prin locurile acelea. Chiar dacă încă mai există ceva din moșii și strămoșii noștri care așteaptă să se întoarcă acasă.

Eli Gîlcescu
12.02.2021

Chiaburul

I-au scos numele în ziar,
cu litere drepte și reci,
ca să-l vadă tot satul
cum cade de pe-un scaun
cu picioare roase de vreme.

„Exploatator.”

Așa l-au strigat.

I-au luat dreptul de a-și păzi pădurea
pe care o știa după miros,
după scârțâitul vântului în scoarță.

Au zis că-i a lor, că-i a poporului.
Dar poporul tăcea înfometat.

(...)

A stat drept.
Nu i-a urât.
Dar nici n-a uitat...
pădurea

îl strigă încă.
Nu ei. Nu judecătorii,
nu gazetele,
ci pădurea

îi știe numele întreg.
Nu cel tipărit cu greșeli,
ci acela (s)pus de ai lui
când îi puneau mâna pe umăr
și-i arătau stejarul mare
din marginea lumii.

Eli Gîlcescu

12.06.2025

Acest poem a apărut, nu doar în amintire... ci și în adevăr, ca o lacrimă. Are rădăcini. În timp, în suferință, în așteptări și în dreptate. De aceea și tonul: elegiac, rural, profund uman.

Două frânturi din două ziare — aproape nimic, și totuși o comoară. să le porți în portmoneu e ca și cum ai ține lângă inimă o istorie întreagă. iar acum, odată cu reieșirea lor la lumină, parcă vin înapoi nu doar ca relicve, ci ca îndemn: să nu se piardă. Să meargă mai departe o poveste de rezistență tăcută și memorie. (Eli Gîlcescu)

Plec, da. Dar nu plec cu ură. Plec cu luciditate

 Plec din România pentru că, la un moment dat, am simțit că am dat tot ce aveam mai bun aici – idei, energie, umor, pasiune – și am primit din ce în ce mai puțin înapoi.

Plec nu din lipsă de iubire pentru locul ăsta, ci dintr-un sentiment de oboseală, de nedreptate, de neputință.

Plec pentru că simt că România a intrat pe o autostradă cu sens unic către intoleranță, extremism și cinism politic. Că tot ce am apărat prin munca mea – libertatea de expresie, dialogul, diversitatea – e tot mai des ridiculizat, pus la zid sau ignorat.

Plec și pentru că vreau să recâștig o liniște: aceea că timpul meu care valorează ceva. Că nu sun nevoit să explic mereu de ce e normal să fie normal. Că oamenii pot vorbi fără să urle. Că respectul nu e o formă de slăbiciune, ci de civilizație.

Nu plec ca să fug. Plec ca să trăiesc.

Ca să respir.

https://republica.ro/autor/ramoncotizo

Nu fug. Mă retrag cu demnitate