Au trecut treizeci de ani.
Treizeci de ani de când ai plecat și ai lăsat în urmă o soție, doi copii care au trebuit să învețe viața fără tine.
Au trecut treizeci de ani, dar timpul nu a știut să te ia cu el.
Ai rămas în amintiri, în povești, în chipurile copiilor tăi, în bucuria celor pe care nu ai apucat să-i cunoști, în toate acele lucruri mici prin care un om continuă să fie prezent după ce nu mai este.
De treizeci de ani, pașii tăi se aud altfel.
Nu pe praguri, nu prin casă, ci în amintirea celor care te-au cunoscut și te-au iubit.
Astăzi, după treizeci de ani, nu numărăm doar anii de când ai plecat.
Numărăm și anii în care ai continuat să fii parte din familia ta.
Soț.
Tată.
Și, chiar dacă viața nu ți-a mai dat răgazul să fii bunic, numele tău a ajuns până la nepotul tău.
Pentru el, poate, vei fi mereu povestea unui om pe care nu l-a putut cunoaște, dar pe care familia lui nu l-a uitat.
Astăzi ne oprim o clipă și ne amintim.
Cu dor.
Cu recunoștință.
Cu iubire.
Nu te uităm, Matei.
Timpul nu a știut să te ia cu el.
