„În toate poemele mele / sunt un băiat de şapte ani / care abia învaţă să taie pâinea / cu cuţitul / viaţa a pătruns în mine / o dată cu versul // poemele mele sunt ochii lui /
gălăgioase / şi / albe //cenuşa după ce am ucis poezia / civilizaţia / murdăria / singurătatea / în care va trebui şi eu să dispar // altfel le-ar putea scrie /oricine.”
Da. Le-ar putea scrie oricine. Dar nu le-a putut scrie oricine. Nu le-a putut face oricine. „Poetul, ca și soldatul nu are viață personală” spunea Nichita Stănescu. Iar Ion Monoran a fost un soldat al poeziei și mai mult decât atât un soldat al libertății. E logic, e în firea lucrurilor. Poeții sunt cel mai fin aparat de percepție al societății în care trăiesc. Ei prind acordurile și nuanțele pe care le nu le vede nimeni. De ce să ne mirăm că poetul Monoran a oprit tramvaiele în acea zi de decembrie 1989 la Timișoara? Era firesc. Era în natura lui. Nici nu s-ar fi putut întâmpla altfel. Cine mai potrivit să smulgă milioanele de fire invizibile cu care o dictatură nemiloasă ne controla pe toți? Căci Ion Monoran nu a oprit doar tramvaiele din Timișoara. Ion Monoran a oprit mașinăria metalică, aparent inexpugnabilă a statului represiv al lui Nicolae Ceaușescu. L-a scos din priză.
„Când am ajuns în Piaţa Maria, în jurul casei pastorului Tokes nu se aflau mai mult de 250 de persoane. Am intrat în mijlocul lor şi le-am spus: Trebuie să facem ceva, dar pentru asta avem nevoie de lideri, altfel vom avea soarta celor de la Braşov, din 1987! Primul lucru pe care trebuie să îl facem e să oprim tramvaiele, pentru a fi cât mai mulţi, iar apoi să mergem cu toţii la Comitetul Judeţean de Partid! Am oprit primul tramvai care venea dinspre Gara de Nord. Speriat, vatmanul, un tânăr între 25 şi 30 de ani, îmbrăcat în costum de blugi, a început să plângă şi să ne roage să-l lăsăm să plece. I-am spus să urce în vagon şi am coborât pantograful chemând lumea din tramvai să ni se alăture. Ca prin minune, nu a protestat niciun călător şi ni s-au alăturat cu toţii. În câteva minute, în piaţă s-au strâns 800-1.000 de persoane şi numărul lor creştea vertiginous. Mulţimea a început să strige lozinci precum „Libertate!”, „Vrem căldură!” sau „Vrem mâncare la copii!” Așa a început.
La București Iulian Vlad turba (vezi postarea cu notările din agenda lui Alexie). Cum de nu se gândiseră la asta? Cum de nu prevăzuseră asta? Cum de nu închiseseră stația de tramvai, cum făcuseră la Iași, sau nu opriseră circulația lor? Greșeală. Prostie. Incompetență. De fapt, depășiți de cursul istoriei. Înfrânți de un poet. Toți securiștii lui Vlad, toți activiștii de partid, toți colaboratorii și lătrăii regimului nu mai făceau doi bani. Scoși din priză. Ultima soluție a fost să tragă.
Dar astăzi am uitat. Am mâncat Revoluția și am vomitat-o ca pe o mâncare prea bună pentru stomacul nostru obișnuit cu răcitura de porc. Nu o mai vrem. Nu o recunoaștem. Ne batem joc de ea și de cei care au făcut-o. Ne răzbunăm ca proștii pe singurul act memorabil făcut de acest popor în ultima sută de ani. Centenarul. Unul nu a spus ceva despre Revoluție! Toată lumea a sărbătorit generația Unirii, dar de ce nu a spus nimeni că poporul ăsta a mai făcut ceva de atunci? Ceva cel puțin la fel de înălțător și demn. Mergeți în Ungaria și contestați revoluția din 1956 sau, mai bine, mergeți în Franța și spuneți că 1848 a fost făcut de germani. Apoi veniți înapoi și spuneți care au fost reacțiile. Asta în cazul în care mai supraviețuiți. Vreți comparații între popoare? Gândiți-vă puțin la asta. Noi suntem singurul popor care scuipă pe propriul eroism. Îl relativizează, îl ia în râs. Vin toți decerebrații, securiștii și impostorii și cu gurile lor gângave scuipă printre dinți cu suficiență „Loviluție”, „Marea aglomerație din decembrie”, „Lovitură de stat a KGB”. Iar voi căscați gura la ei. Îi credeți.
Ce ironie că s-a întâmplat în ultimele zile ale lui decembrie! E nasol. N-ai timp, preocupat să alergi după cadouri, după umplut căruciorul de cumpărături, după aranjat casa. Câte nu ai de făcut? La televizor vor fi zece minute de imagini. Sunt același de zeci de ani. Le pun în buclă. Te uiți cu coada ochiului în timp ce învârți în oală. Revoluția Română. Băgată între răcitura de porc și slata de boeuf. Asta a ajuns. Bătaia de joc a tuturor neisprăviților și securiștilor care au scos tomuri de rahat cu care au mânjit-o. Dar nu ei sunt principalii vinovați. Ei au scris. Voi sunteți vinovați că îi credeți, le cumprați cărțile, îi promovați la televizor și le credeți elucubrațiile. Filip Teodorescu la „Profesioniștii”. Profesionistul crimei. Într-o țară normală doamna aia zbura a doua zi cu tot cu emisiune. La noi ia premii pentru jurnalism. Rușinea nu mai este a obrazului, ci a stomacului. E deja vomă.
Ion Monoran a fost un erou. Autentic. Ion Monoran a fost un poet. Ion Monoran a iubit libertatea și a făcut ceva concret pentru ea. Ion Monoran s-a pus pe șinele regimului și l-a oprit. El singur.
Pentru asta eu îl voi aminti mereu și îl voi ține minte. Nu ca pe omul care a oprit tramvaiele, ci ca pe poetul care l-a scos din priză pe Ceaușescu.
