Aflu, cu amărăciune, că a murit Romulus Rusan

Scriitorul Romulus Rusan, pe care l-am cunoscut bine încă din tinerețea mea jurnalistică la Vâlcea, a încetat să mai respire noaptea trecută. Nu am informații despre cauza intrării în grevă a plămânilor lui, iar numărul Doinei, soția sa (poeta Ana Blandiana), nu-mi mai e la îndemână și chiar de l-aș găsi, ce să-i spun? Îmi amintesc o seară petrecută împreună pe dealul de deasupra orășelului lui Anton Pann. Împărțean o masă în patru, venind cu ei de la București și Mircea Martin. Lângă noi cântau niște mineri, veseli că luaseră avansul. Poeta a remarcat diferența dintre modul în care știu să se bucure muncitorii și bucuria de zâmbete discrete și dialogurile cărturărești ale intelectualilor în rândul cărora puteam fi presupuși. Și am cântat și noi. Un cântec pe care-l știam toți din studenție. Replica noastră a fost palidă și s-a stins iute.
Pe Romică Rusan îl întâlneam, ca și pe Ana Blandiana prin anii 91, 92, când AMPress și Alianța Civică își aveau birourile în fostul MICM de la Calea Victoriei. Ne împrumutam uneori coli sau pixuri, iar când aparatul Xerox al lor se defecta, veneau în redacția noastră întinsă în trei, apoi cinci birouri, cu un etaj mai sus.
Romulus Rusan a scris mult, cărți de călătorie mai ales, una – în urma unei burse – despre America. La cutremurul din 4 martie 1977 a fost unul din puținii supraviețuitori ai blocului de pe Colonadelor. Stătea la mansardă și a căzut cu mica lor odaie în curtea Muzeului de la bulevard, viu, nevătămat. Ce l-a vătămat acum? Discreția i-a însoțit viața, de la un capăt al aței ei subțiri, la celălalt. Dumnezeu să-l aibă în grijă! Curaj, Doina Rusan!

Lucian Avramescu

http://ampress.ro/aflu-cu-amaraciune-ca-a-murit-romulus-rusan/

Omul care sărută mâna

„Omul care sărută mâna s-a născut adus de spate. Malformaţia congenitală a slugii: coloana lui vertebrală nu se poate îndrepta, ci doar apleca mai tare, de la nivelul urechii în care îşi susură otrava, apoi mai jos, către un dos influent, până la ultima treaptă - pantoful stăpânului unde îşi depune balele recunoştinţei. 

Pe umerii lui s-au sprijinit toate sistemele absurde din România. Le duce conştiincios pe toate înainte. Complicitate prin tăcere bovină. Prin refuzul de a înţelege ce au însemnat Aiud, Gherla, Jilava, experimentul Piteşti, Sighet, Râmnicu Sărat, Tg. Ocna, Bărăgan, Balta Brăilei. Pe spatele lui plecat s-au căţărat întotdeauna javrele politice, pe el s-au bazat ideologiile care au înlocuit brutal valorile cu nimicul.

Când un apropiat de-al omului care sărută mâna a fost arestat pe criterii politice, acesta s-a făcut că nu observă. Sau le-a arătat securiştilor casa celui pe care chiar el l-a turnat.

Paradoxurile omului care sărută mâna sunt că, deşi nu îi curge sânge prin vene, trăieşte şi deşi testiculele i s-au atrofiat de mult, se înmulţeşte. 

Omul care sărută mâna rânjeşte a tâmpit şi pute a prost.

Omul care sărută mâna nu are întrebări, convingeri sau atitudine. Non-identitar, acceptă inert compromisul, condamnând astfel la eşec orice demers de aşezare a lucrurilor în normalitate. Simpla lui prezenţă alimentează motorul emigrării celor care, dacă nu ar fi putut schimba nimic, măcar ar fi putut reprezenta o alternativă la nefiresc.

Omul care sărută mâna este cel care aruncă întotdeauna al doilea cu piatra. 

Omul care sărută mâna e paradigma blestemului „încremenirii în proiect”. El nu are perspectivă, nici percepţia vreunei lumi mai mari decât cea auzită de la alţii. Omul care sărută mâna e mândru cu chiloţii plini de rahat.

Omul care sărută mâna votează.

Omul care sărută mâna e garantul rămânerii pe loc şi al afundării continue în mocirlă. El spulberă iluzia oricărei schimbări, căci structural, omul care sărută mâna nu se poate schimba. Meritul întoarcerii noastre permanente la ratare îi aparţine. Pentru că omul care sărută mâna trăieşte, în doze mai mari sau mai mici, în majoritatea dintre noi. Am avut grijă să ni-l sădim temeinic în genă, dând vina pe handicapul istoric şi geografic. Am evitat confruntările directe, trimiţându-l de fiecare dată pe el, omul care sărută mâna, în locul nostru. Iar el a făcut ce se pricepe mai bine.“

http://georgemoise.blogspot.ro/2010/09/omul-care-saruta-mana.html

Cu fața... spre noi

Marin Moraru pleacă maine dintre noi... Ce vorbe frumoase a generat moartea lui! Câta admiratie! Câta iubire fata de acest om si actor! 
Si totuși...
Știe cineva cât de umilit, cât de jignit a fost Marin Moraru, pana in ultima clipa?
Teroarea provocată de fisc pentru artiștii care muncesc, amenințările cu sechestru care au durat ani de zile, jignirile aduse de instituțiile colectoare de drepturi conexe ale actorilor si atâtea altele, l-au lichidat!
Știți ca acum un an Marin Moraru ne invita pe toti sa ne legam cu lanțuri de poarta ORDA, instituție a statului, care in loc sa-i protejeze pe artiști, ii sprijină pe cei care-i fura?
Știți ca din spital ne-a întrebat daca bandiții care ne fura sunt deja in pușcărie?
Marin Moraru a murit „cu fata la perete“...
Maine se vor prelinge multi guvernanți cu coroane si jerbe.
Ca sa mai arunce o privire asupra incă unui învins, a cărui inima n-a mai rezistat mârșăviei lor...
Dumnezeu sa-i ierte pe toti!

Florin Zamfirescu, actor

Cum suntem sfidați

Negarea evidențelor face pare din geniul nostru național. E un reflex condiționat, ne-a. intrat sub piele. Ai fost prins furind, ai făcut o porcărie și ai fost demascat – ei bine, negi indignat. Zici că e exact invers, că tu esti victima, tu ai fost atacat, jefuit, etc. Ca acel individ de la Bistrița care a agreat o femeie in trafic și apoi a pretins ca ea l-a atacat pe el și a făcut plingere la Politie. Atenție, asta in situația în care tărășenia a fost inregistrată video și a văzut-o toata țara pe televizoare! Nu i-a fost rușine individului deși am văzut toți cum ii căra pumni femeii!

Asta e o banală exemplificare a metehnei foarte românești de a-i prosti pe ceilalți, de a trăi continuu in minciuna și impostură. Nu există adevăr, ci e cum vrea mușchii tăi. Ce talent avem să pretindem că albul e negru și negrul e alb. Ce obrăznicie fără limite! Totul jucat, sarjat, aruncat ca praf in ochi.

Multe funcținează în lumea românească astfel. Iată alt exemplu. După dezastrul de la Lyon Anghel Iordanescu și șeful FRF au susținut că nu e un eșec cum a văzut toată lumea ci o performanță. E obișnuita operație de prostire, de a spune ca negrul este de fapt alb.  Mă gindesc că am văzut alt  meci, că tabela de marcaj a arătat 3-0 pentru noi.  Cind toată țara e cătrănită – în stare de șoc, cum a scris Tolontan – apare generalul la conferința de presă și face scamatorii, prezintă un număr de iluzionism, face exerciții de retorică. Ne spune cum a performat echipa României condusă de el. Vine așa – Nemincaților, caraghiosilor, proștilor, să ziceți mersi ! Se declara multumit de rezultat, firește. Ca și cum le-am fi administrat albanezilor o bătaie soră cu moartea și ne-am calificat glorios. Noi, prostimea, am văzut că am fost infrinți rușinos și am fost eliminati. Iordănescu a văzut altceva. Ce ar fi spus dacă îi băteam și ne calificam !? Ar fi cerut (pe linga niste milioane de euro ) să i se ridice o statuie. Deja are o stradă și un stadion botezate cu numele lui in comuna Voluntari.

E aici de fapt multă politichie și farsă. Iordănescu a invațat șmecheria assta – de a nega evidențele, de a-i prosti pe ceilalți, de a avea tupeu și de a fi agresiv – pe holurile Parlamentului prin care s-a plimbat ca majordom al generalului Oprea. Credeam ca degeaba a fost senator zece ani !  Uite că nu ! A învățat ceva. Ca la Poliție unde regula de bază e să nu recunoști nimic. Dimpotrivă, să pretinzi că ai dreptate și ești victorios.

Ce să ne mai mirăm!? Alt exemplu. Nu au ieșit liderii liberali în fața presei după ce au incasat-o in alegerile locale să ne spună că au repurtat o mare victorie, ( am înfrînt!!! ) și ca au obținut cel mai bun scor din istoria alegerilor de după 1990 !? E același tertip, aceeași minciună și obrăznicie românească pusă iar și iar pe tapet cind se pune problema supraviețuirii și a răspunderilor.

Cred că n-o să ne inzdrăvenim în țara asta prea obișnuită cu sfidarea și minciuna pînă cind nu va fi clar că albul este alb și negrul negru.

STELIAN TĂNASE

http://www.stelian-tanase.ro/cum-suntem-sfidati/

Statut de statuie

Tatianei Stepa

Statuile nu cîntă,
Statuile nu scriu,
Cu moartea prins la trîntă
Pari bronz, dar ești sicriu.

Ești moarte, vis tenace,
Dar nici un mort nu tace:
Nici gura lui nici mîna
N-au să te lase-n pace.
Statuile nu cîntă
Statuile nu scriu.
Alt rol încep să joace
Îți zguduie țîțîna
Și-ți tot dau bobîrnace
Spre a-ți răvăși țărîna.

Memoria cuvântă:
E martor pururi viu.
Statuile nu cântă,
Statuile nu scriu:
Doar mîna de bronz – frîntă
Și glasul pirpiriu.
Iar cântecu-nspăimântă...
Ecoul lui tîrziu
Nu sună în pustiu
Ci în auz se-mplîntă.

Statuile nu cîntă,
Statuile nu scriu,
Dar ele știu ce știu...

Romulus Vulpescu

Tatiana, glas de heruvim

Scripturile ne spun că Dumnezeu l-a creat pe om după chipul şi-asemănarea Sa. Dacă lucrurile s-au petrecut aşa, mă-ntreb cum de-am ieşit noi, oamenii, atîta de urîţi pe dinăuntru şi cum de nu există nici o armonie între ce aratăm a fi şi ce sîntem.
Dar a sosit în viaţa mea şi clipa cînd mi-a fost dat s-o cunosc pe Tatiana. Şi-atunci am înţeles că Dumnezeu, arareori, ne mai trimite, totuşi, pe-acest pamînt al nostru, armonia.
Dintr-o alcătuire de trup frumos şi delicat, ochii ei, privindu-te, îţi luminau sufletul: aveau o mobilitate de expresie ce izvora din generozitatea unei minţi sănătoase şi echilibrate, o minte înzestrată cu-o subtilă ironie şi cu puterea de-a-nţelege lumea. Tatiana era un prototip de om deprins cu greul şi călit la focul nevoii: fiică de miner din Valea Jiului, venea de la şcoala unei vieţi amarnice.
Ţi se părea că glasul i s-a desprins dintr-un cor de heruvimi. I-l ascultai simţind cum vraja lui te cucereşte, cuprinzîndu-ţi pe de-a-ntregul şi sufletul şi mintea.
Am încercat să le-o descriu pe Tatiana, îndeosebi acelor care n-au cunoscut-o. Pentru noi, cei care-am iubit-o şi-o iubim şi-o vom iubi mereu, pentru noi, cei care i-am fost apropiaţi, nu spun decît ceea ce ştim de cînd a plecat în Cealaltă Lume: noi am pierdut un suflet înzestrat cu har dumnezeiesc. Noi am pierdut o minte sclipitoare. Noi am pierdut o parte din fiinţa noastră.
Tatiana, te rugăm să nu ne părăseşti. De-acolo, sus, unde-ai ajuns acum, să ne veghezi necontenit. Aici, noi ne-alinăm singurateatea cu glasul tău de înger fără moarte.

Bătrîna ta « mamă din Bucureşti », cum mă numeai cu duioşie mereu,
Ileana Vulpescu
august 2009

Tatiana, acest leac al durerii

Tatiana – o mînă de om, înzestrată cu o voinţă, cu o putere sufletească şi cu o înaltă resemnare, cît pentru o armată. Rar, o fiinţă atît de armonios dăruită de natură: o apariţie graţioasă, plină de farmec uman şi feminin. Printre cele care cîştigă prin cuvînt: bun-simţ, inteligenţă, umor, replică promptă, plină de sens şi de haz. 
O viaţă grea a dus-o la profunda înţelegere a tot ce o înconjura şi la un neabătut simţ al dreptăţii. Mîndră de tatăl ei, miner, de o mamă care a crescut, dîrz, vertical, trei copii. Mîndră de oamenii locului de unde se trăgea. Iar noi, cei care am IUBIT-O – mîndri de ea – păstrînd în suflet glasul ei de heruvim.
Nu putem şti cum îi este ei ACOLO fără noi; nouă, AICI, ne este tare greu fără ea; IUBIREA care ne-a legat nu s-a stins, şi nu se va stinge. Rana se va cicatriza, cu timpul – acest leac universal amorţitor al durerii. În locul ei va rămîne o urmă albă a iubirii, pe care despărţirea nu o va şterge niciodată; ne va rămîne HARUL BINECUVÎNTATEI AMINTIRI A TATIANEI.

Romulus Vulpescu 
august 2009