Mi-e greu să continui și e normal să fie greu – când am în față amintiri atât de încărcate emoțional, e ca și cum aș deschide o ușă pe care o țin închisă de mult timp. Citesc și mă cutremur despre statutul de suplinitor, același, care i-a marcat și pe cei înainte de decembrie 1989.
După 22 de ani la catedră, o profesoară din Cluj spune „adio” învățământului: „Zece ani am mers la examene pentru un post care era al altcuiva”.
A predat limba engleză timp de 22 de ani. A ajuns să iubească meseria, să se simtă utilă și să creadă că are un rost.
De teamă să nu pierd adevărul, scriu. Nu știu câte îmi voi aminti. Multe amintiri le voi regăsi, cine știe? Și tot ce a rămas din acțiunea noastră. Poate că unii nu mai sunt printre noi. Mă gândesc la cei care au venit în București cu speranță. La primul miting organizat în Școala Nr. 7 (Sala de sport). Au vorbit mulți.
Puține sunt întâmplările care m-au marcat. Puțini și oamenii. Nu știu dacă sunt îndreptățită să vorbesc despre noi, dar știu că atunci eram hotărâtă să risc, să joc tare, să câștig alături de ei. Cu ultima rămășiță de speranță, de muncă, de pasiune.
Uneori mai tânjește inima după un astfel de gest. Mai ales când întâlnesc tineri care nu știu să scrie. E inadmisibil. Să lași în nesiguranța și întuneric școala. E ca și cum te-ai despărți de o lume în care n-ai întâlnit pe nimeni, în care nimeni nu ți-a spus nimic.
Eli Gîlcescu
Eli Gîlcescu: Încercarea de a face posibil imposibilul s-a dovedit a fi una imposibilă pentru mulți. Dar noi, în ciuda piedicilor, nu am cedat. Era un nou îndemn la acțiune. Nici atunci când școala noastră a devenit sub asediul inspectorilor de specialitate. Atunci, tot în școala noastră, s-a format primul sindicat liber din învățământul preuniversitar din România.
RăspundețiȘtergere