Despre premii, edituri și ierarhii literare

 "Gașca în promovarea artei este la fel ca și gașca din toate sferele vieții din România. Traduceri la edituri mici - o știu din proprie experiență - nu completează decât CV-ul. Nimeni nu le comentează, nimeni nu le promovează. Editurile cu adevărat influente din străinătate aruncă direct la coș manuscrisele sosite (chiar și cele ce au respectat la sânge pretențiile cerute). Există doar două posibilități de a sparge acest zid: recomandarea unui grande sau munca unui agent literar puternic. (Și agenții literari nu te acceptă decât tot doar după recomandarea unei persoane foarte influente.) Da, mai există și o a treia cale: să cumperi un loc la o editură mare, dar pentru asta e nevoie de foarte mulți bani, (Se mai cumpără și premii, unele cu rezonanță...) Cât timp ierarhiile literare sunt așa cum sunt în România, o promovare reală instituționalizată nu va exista decât tot pentru aceleași personaje. Opera rămâne pe planul al zecelea, persoana contează.). Așa cum facem „liste canonice” în țară, așa ne comportăm și pentru export. (Să nu comparăm: priviți peste gard la Ungaria și la cele trei MARI PREMII luate de trei scriitori doar în 2025!)"

GHEORGHE SCHWARTZ

Iluzia că totul e sub control

Doamne, ai grijă de cei care merg.
Și de cei care cred că mai pot conduce.
 
Și cât de subțire e linia dintre mers și cădere, dintre a fi aici și a nu mai fi.
 
Nu e doar despre șoferul în sine, ci despre măsura și responsabilitatea fiecăruia.
Sunt oameni care se agață de obișnuință, de putere, de timp – și uită că limitele lor se schimbă, uneori fără să le simtă.
E un contrast dur: viața care continuă, pietonii, mașinile parcate, ordinea cotidiană, versus iluzia că totul e sub control.
Și poate că aici, cumva, se leagă cu poezia:
cum să ne mișcăm printre oameni și timp fără să rănim?
cum să lăsăm o urmă, dar nu o rană...
când
un șofer de 70 de ani a lovit un pieton și cinci mașini parcate...
16 dec. 2025
 
E. G.

Semne, sesizări, suspiciuni

Richard Constantinescu:

Ironia tragică e palpabilă: o femeie care a administrat legea timp de ani, în cabinetul Năstase, ajunge să fie administrată de procedurile ei, în cele din urmă. Corpul traversează, în câteva săptămâni, toate registrele puterii moderne – medical, mediatic, juridic, penal. Abia după moarte primește atenția integrală, implacabilă a statului.

O meditație sumbră asupra cât de târziu pornește, uneori, justiția să asculte cu adevărat corpul – mai ales când acesta aparține unei femei vârstnice, prinsă în singurătatea propriului declin.

Vulnerabilitatea unei femei în vârstă a rămas, astfel, în umbra rutinei, fără să trezească mecanismele de protecție ale statului.