În amintirea lui Mircea Florin Șandru
A știut să dea, fără să ceară.
Să scrie, fără să strige.
Să existe în poezie ca într-un firesc al inimii,
cu liniștea unui ardelean de treabă,
care te întâmpina mereu cu o vorbă bună
și un poem ca un dar nesperat.
Ne-a lăsat, fără să plece cu totul.
Pentru că poezia lui rămâne –
ca o respirație lină, din altă vreme,
ca o amintire care îți așază mâna pe umăr.
Dumnezeu să-l odihnească.
Arta conversației 21
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu