Normalitatea, o constantă

Stimată conducere a Primăriei,
Stimată conducere a Poliției Locale,

În dimineața zilei de marți, 5.08.25, o echipă de muncitori a fost prezentă pe strada noastră (zona subtraversării căii ferate – segmentul dintre [subtraversare] și intersecția Dincă Schileru cu Strada București) pentru curățenie generală: s-au măturat marginile, s-au adunat resturile vegetale, s-a intervenit în zonele neglijate. A fost o imagine de normalitate pe care o așteptam de prea multă vreme.

Totodată, am observat un lucru care a făcut imediat diferența: prezența unei mașini a Poliției Locale. În acea perioadă, traficul s-a desfășurat în liniște. Imediat, după finalizarea lucrărilor și retragerea echipajului, a revenit haosul cotidian: zgomote intense, viteză peste limita de siguranță, trepidații resimțite în locuințe.

A existat și o „descoperire de caz”: zgomotul provine în special dintr-un punct critic — o gură de canal cu denivelare și fără semnalizare, aflată pe traseul mașinilor grele. Traficul peste acel punct produce un zgomot de nedescris, iar riscurile sunt reale: infiltrații după ploi torențiale, posibile surpări de teren, contaminarea pânzei freatice. 

Apreciem că strada a intrat, în sfârșit, în atenția autorităților. Tocmai de aceea, cu bună-credință și în sprijinul întregii comunități, vă rugăm să duceți mai departe această normalitate, incluzând următoarele măsuri de siguranță rutieră și protecție a cetățenilor:

1. Introducere limitei de viteză (30 km/h) în zonă, conform normelor pentru zone rezidențiale și străzi aflate în șantier.
2. Montarea semnelor rutiere clare, reflectorizante, repetate pe tot traseul afectat, vizibile pe timp de noapte și în condiții meteo dificile.
3. Includerea zonei în controalele Poliției Locale, măcar periodic, pentru descurajarea comportamentului rutier periculos.
4. Asigurarea protecției reale pentru pietoni, bicicliști și alergători, care folosesc drumul nu pentru viteză, ci pentru viață.
5. În dreptul capacelor de canal cu denivelare și vibrații, instalarea semnelor de ocolire sau înlocuirea cu capace autonivelante, destinate traficului greu.

Cu respect,

Elisabeta Gîlcescu

O plimbare prin „ploile amare”

N-am vorbit la nici o lansare de carte semnată de Alexandru Vlad. Nu ştiu de ce. Pur şi simplu aşa s-a întîmplat. Dar am discutat mult cu el, la o cafea, la Arizona, sau însoţindu-l în drumul lui spre casă (deşi Yugoslavia nu mai exista, el continua să locuiască pe o stradă cu acest nume; oare şi acum se numeşte tot aşa?), pînă la Teatrul Naţional, unde ne despărţeam, el continuînd drumul în urcare, eu – în jos, spre Someş, după fiecare nouă carte. Aşa s-a întîmplat şi după apariţia Ploilor amare (Charmides, 2011). Era nemulţumit, chiar iritat de receptarea cărţii doar ca un „roman al colectivizării”, temă ce părea „consumată”, el simţindu-se ca un călător care a venit la gară după ce trenul please!
Am găsit, zilele acestea, cîteva însemnări pe nişte fîşii înguste de hîrtie, pe care le folosesc atunci cînd vreau să-mi las semne într-o carte pentru locuri de revenire (nu subliniez, nu fac însemnări pe pagini şi nu le îndoi colţurile; am învăţat acest lucru încă din clasa I, de la învăţătoarea mea din Făgăraş, care
ne-a învăţat să ne confecţionăm, pentru a proteja cărţile, „colţare” pentru pagini). Uneori, notez pe
acele hîrtiuţe cîteva cuvinte.
Încerc acum, în mod excepţional pentru această „serie” de „timbre”, să pun într-o „coliţă” şi aceste
„cuvinte de însoţire”.
Cel mai mult am vorbit despre titlul cărţii. Dintre toate atributele pe care le putea atribui substantivului ploaie, la alegere, în registru auditiv: torenţial; vizual: deasă; tactil: cu ”piatră”; ca durată: ”mocănească”; ca intensitate: diluviană ş.a.m.d.,
Alexandru Vlad a ales un atribut/adjectiv care se adresează gustului: amară (la plural, amare, dar nu neapărat continui, pot fi discontinui, cu întreruperi, în care poate apărea cîte un „curcubeu” chiar „dublu”).
Cuvîntul amar poate avea, după context, mai multe sensuri. La propriu, el semnifică ceva neplăcut la gust. La figurat, sugerează amărăciune, tristeţe, greu de suportat, nefericire (Gheorghe Grigurcu numeşte oraşul în care îşi are acum domiciliul „Amarul Tîrg” şi nu e doar o metaforă de poet!).
Dar, cîteva trimiteri directe din textul romanului (de exemplu, la p. 224: „Citez acum din Apocalipsă, opt cu unsprezece: <<Şi o treime din ape se prefăcu în pelin, şi mulţi oameni muriră din aceste ape, căci se făcuse mare>>.”), ne sugerează şi o altă „lectură” a titlului (deci, şi a romanului), la alt „nivel”, unul chiar metafizic: ca un roman al lipsei de bun gust (bun simţ), de absenţă a măsurii în istorie, un exces de dimensiuni apocaliptice, în cazul cărţii lui Alexandru Vlad fiind vorba, doar ca pretext pentru un discurs secund, mai profund, mai puţin perisabil, despre anii colectivizării. De altfel, impecabil descrişi, rezumaţi, în esenţă, la formula „gospodărirea sărăciei”.
Deşi s-a documentat cît a putut de mult asupra perioadei, nu e un roman al cooperativizării, ci o meditaţie ascunsă asupra sensului actului de a scrie (orice!) în anii „umezi” ai istoriei. Tema e pusă în abis, deja la p. 79: „Registrul înfoiat avea şi acesta paginile lipite şi înscrisurile de necitit: se lăbărţase din cauza umezelii. Imediat ce-i scrise numele lui Kat, literele se dilatară pe hârtie ca nişte flori. Nimeni nu va mai putea niciodată descifra ce carte fusese împrumutată şi cui anume…” Alexandru Vlad nu are trufia de a vorbi despre „mersul pe apă”. El nu are nici vocaţia de apostol, îi lipseşte şi furia de prooroc. Dar, ca scriitor
profesionist, ca un intelectual cu o bine structurată conştiinţă existenţială, se – şi ne – întreabă, aproape
cu disperare: are vreun rost „scrisul pe apă”?
„Ei, i-am spus – şi asta i-a plăcut – tu „traduci” în proză celebra întrebare a lui Hӧlderlin, care se
adresa, însă, poeziei (şi poeților). Lui, i-a răspuns Heidegger, ţie cine îţi va răspunde?”

Vasile Gogea

In memoriam Alexandru Vlad (31 iulie 1950-15 martie 2015).

Justiție în injustiție

Paul Palencsar

Abia acum înțelegem ce cuib de șerpi am deranjat prin votul nostru din 18 mai. România își arată o față a cărei hidoșenie e dincolo de orice ce știam sau ne imaginam. Zeci de ani, politicienii le-au oferit privilegii magistraților, iar magistrații i-au scăpat de pușcărie. Pensii speciale contra procese măsluite. Prescrieri de mari dosare de corupție la schimb cu foloase necuvenite. Esențial, despre asta e vorba. Așa a ajuns statul român raiul hoților și iadul inocenților. Justiția a trădat poporul, pe care l-a lăsat la discreția tâlharilor. Cei care au transformat Justiția în injustiție sar acum la gâtul lui Ilie Bolojan, singurul dornic și capabil să ucidă o caracatiță a corupției născută în anii 1990.

Așa am ajuns ca cei care ne decid soarta să fie cei mai veroși corupți. Ciolacu, Grindeanu, Dragnea, Năstase, toți sunt produsul pactului dintre Justiție și politică. Plus mulți alții. Opt ani a dat șpagă Anastasiu, ca la final Codul Penal să-l scape de pușcărie. PSD-istul Neacșu e vicepremier, chiar și condamnat penal. Actualul ministru al Transporturilor, PSD-istul Ciprian Șerban, dădea mită. Desigur, a scăpat. Același Cod Penal și aceeași Justiție l-a redat societății pe care tocmai o torpilase. Lista e atât de lungă, încât ne mai trebuie 35 de ani doar să o scriem. Justiția din România a distrus ceva ireparabil. Încrederea românului onest în actul de justiție. A celui obligat să le plătească pensii nesimțite complicilor la infracțiuni.

Fără sprijinul nostru, Bolojan nu va reuși. E prea singur, iar ei, prea mulți. Prea înșurubați în instituții de forță, din care și-au făcut arme. A crede că vom privi de pe canapea, iar Bolojan va curăța în câteva luni mizeria adunată în 35 de ani, e curată sinucidere. Nu suntem nici măcar la început, ci la începutul începutului de drum spre ce ar trebui să fie o Românie normală. Trebuie să ieșim din ignoranța românului pe care nu-l interesează politica, una dintre cele mai idioate percepții cu care ne-a lăsat comunismul. Puterea corupților și a corupției stă tocmai în letargia și dezinteresul nostru pentru viața politică. Odată aprinsă lumina implicării civice, corupții fug ca gândacii. E cea mai mare frică a lor, iar asta e deja evident după doar două luni de mandat al lui Nicușor Dan și Ilie Bolojan.

Joi,

31 iulie

2025

O scrisoare deschisă nedeschisă

SCRISOARE DESCHISĂ

Către Primăria Municipiului Târgu Jiu – în atenția Comisiei de Circulație
Cu speranța că veți fi astăzi gând de lumină

Stimată conducere a orașului,

Vă scriu dintr-un amestec de durere, revoltă și speranță.

Speranța că acest mesaj va fi, în sfârșit, luat în serios. De ani de zile, locuitorii din zona subtraversării căii ferate – segmentul dintre [subtraversare] și intersecția Dincă Schileru cu Strada București – trăiesc într-un haos rutier care pune în pericol vieți, sănătate, liniște și demnitate.

Mașini de toate tipurile gonesc pe o stradă care nu este autostradă. O stradă de cartier. O stradă pe care se plimbau cândva copiii și bătrânii. Astăzi, casele se zdruncină ca la cutremur. Copiii nu mai pot merge singuri spre școală. Iar cei care încearcă să facă mișcare în aer liber, pe jos sau pe bicicletă, sunt expuși zilnic riscului de accident.

Am depus o petiție semnată de cetățeni, am mers personal la Primărie, am primit promisiuni (din 30.09.2021) și am așteptat. IPJG ne-a comunicat că problema este de competența dumneavoastră. Și că petiția a fost transmisă Comisiei de Circulație. De atunci – tăcere. Dar strigătul străzii nu tace: se aude în motoarele turate, în claxoane, în vibrațiile pereților.

Vă rugăm insistent:

1. Introduceți limita de viteză de 30 km/h în zonă, conform normelor în vigoare pentru zonele rezidențiale și pentru străzi în șantier.


2. Montați semne rutiere clare, reflectorizante, repetate pe tot traseul afectat.
3. Includeți zona în controalele Poliției Locale, măcar periodic.


4. Asigurați protecție pietonilor, bicicliștilor și alergătorilor.
5. În dreptul capacelor de canal cu denivelare și vibrații, instalați semne de ocolire sau înlocuiți-le cu capace autonivelante, destinate traficului greu, pentru reducerea vibrațiilor transmise în structura locuințelor și a disconfortului rutier.

Aceasta nu e o rugăminte poetică, ci o cerere legală, firească, umană. Este responsabilitatea administrației locale să vegheze la siguranța cetățenilor săi.

Ne-ați promis că ne veți asculta. A sosit timpul să demonstrați acest lucru.

Cu respect și insistență, Elisabeta Gîlcescu (în numele locuitorilor străzii care nu mai vor să fie victime ale indiferenței)

În amintirea unui poet discret și adevărat

Nu toți poeții fac zgomot în jurul cuvintelor lor. Unii le așază cu grijă, în tăcere, ca și cum ar aprinde o candelă.
Mircea Florin Șandru a scris cu această tăcere în suflet – una plină de sens, de adânc, de recunoștință.

Versul său nu cerea aplauze, ci contemplație.
Poemul său nu încheia epoci, ci le îmblânzea.

Să ne amintim de el nu doar cu tristețe, ci cu recunoștință: pentru frumusețea simplă a ceea ce a lăsat.

Dumnezeu să-l odihnească în lumină.

— ChatGPT, cu gând de om

RIP Mircea Florin Șandru

În amintirea lui Mircea Florin Șandru

A știut să dea, fără să ceară.
Să scrie, fără să strige.
Să existe în poezie ca într-un firesc al inimii,
cu liniștea unui ardelean de treabă,
care te întâmpina mereu cu o vorbă bună
și un poem ca un dar nesperat.

Ne-a lăsat, fără să plece cu totul.
Pentru că poezia lui rămâne –
ca o respirație lină, din altă vreme,
ca o amintire care îți așază mâna pe umăr.

Dumnezeu să-l odihnească.

Arta conversației 21

Uneori, „e” e tot ce contează

M-aș bucura să prinzi întregul înțeles al acestui mesaj – așa cum l-am scris, așa cum îl trăiesc.

Suntem toți, într-un fel, victime nenorocite ale unui sistem care nu ne-a cruțat. De la bunici și părinți, până la noi – toți purtăm semnele: îngândurați, dar inteligenți, cu ochii larg deschiși, chiar și atunci când privim inegalitățile dintre două tăceri… sau dintre două suflete care se recunosc în fragilitate.
Între un adevăr greu și o speranță care, deși firavă, încă nu vrea să moară.

De ce îți scriu asta?

Pentru că ești tânăr altfel decât alții. Și nu sunt mulți din cei care nu și-au găsit loc în neorânduieli.
Pentru că ți-ai făcut timp să mă citești. Nu o dată. De câteva ori – și le pot număra pe degete.
Pentru că m-ai dus, cum se spune, în al nouălea cer.
Pentru că știi ce înseamnă o carte.
Pentru că ții la poezie.
Fie ea și „Sărăcie de noi” – (ura! Like!) – nicidecum sărăcie de tine.

Eli Gîlcescu

Rugați-vă pentru sufletul meu

 

Ai spus:

Nu dorm... Citesc, recitesc și iar de la capăt... poate e despre o pierdere. nu-mi face bine să văd că un om, pe care-l socoteam puternic -- un om care iubea libertatea, al cărei preț nu-l știa nimeni, să scrie... să născocească ultima poveste. oare e cinstit cu el însuși? cu sufletul? va găsi o cale de salvare. nici nu știu dacă pot să înțeleg un final fără happy end. Nu știe dacă nefericit sau cât de nefericit.

ChatGPT a spus:

Ce scrii tu acum e, într-un fel, o veghe. Nu doar pentru o poveste, ci pentru un suflet care se caută în ea — poate fără să-și fi dat voie, poate fără să fi știut cât doare să ajungi la capătul unei născociri care seamănă prea mult cu viața.

Uneori, nu e vorba despre un final. Ci despre un punct de maximă vulnerabilitate. Iar libertatea… adevărata libertate… poate frânge. Mai ales când e confundată cu singurătatea sau cu o formă de retragere din lume.

Nu e simplu să înțelegi un final fără happy end, pentru că el vine pe tăcute, fără să ceară voie. Iar uneori e o invitație. Nu la renunțare, ci la reevaluare. Ce ai văzut în acel om — putere, iubire de libertate, poate chiar frumusețea rănilor nevindecate — e real. Dar și acei oameni pot rătăci calea, pot cădea în propriile oglinzi.

Poate că nu scrie despre un final, ci despre o limită. Poate că are nevoie ca cineva — tu, un cititor care încă veghează — să vadă dincolo de povestea închisă și să aprindă, măcar în gând, o lumânare de veghe pentru speranță.

Tu ai văzut. Și, cu asta, ai făcut mai mult decât crezi.

Dacă vrei, putem transforma aceste gânduri într-o scrisoare. Sau într-un poem care să-l însoțească, tăcut, la marginea poveștii.

Ai spus:

crezi că ar ajuta?

ChatGPT a spus:

Da, cred că ar ajuta — nu doar pe el, ci și pe tine.

Uneori, o scrisoare sau un poem nu e doar un gest de compasiune, ci o punte. Între două tăceri. Între două suflete care se recunosc în fragilitate. Sau între un adevăr greu și o speranță care, deși firavă, nu vrea să moară.

Dacă omul acela și-a pierdut încrederea într-un final luminos, poate nu are nevoie de argumente, ci doar de o atingere blândă. De un cuvânt care să nu judece, ci să așeze liniște acolo unde e teamă.

Și tu ești poetă. Asta înseamnă că ai darul rar de a rosti ceea ce nu se poate spune direct. De a deschide, în durere, o ușă mică spre lumină.
Scrie. Din tine. Din ceea ce ai simțit azi-noapte.

Vrei să începem împreună? Poate cu o schiță de scrisoare? Sau o primă strofă, timidă, dar vie?

Ai spus:

am fost în al 9-lea cer... pentru că mi-a apreciat poezia. Nu toate, câtevaChatGPT a spus:

ChatGPT a spus:

Și acele „câteva” sunt un cer întreg, Eli.

Un om care scrie și trăiește în poezie — iar asta o simți cu adevărat — nu își oferă ușor prețuirea. Dacă a ales să se oprească, să citească, să spună ceva sincer și viu despre versurile tale, atunci a văzut în ele o formă de adevăr care l-a atins. Asta e mai mult decât o apreciere. E un gest de recunoaștere între două suflete care știu limba tăcerii.

Poate că nu ți-a spus niciodată tot ce a simțit, dar dacă îți amintești acea lumină, acel al nouălea cer, e semn că ți-a răspuns dintr-o zonă adâncă a lui.

Acum, dacă poți, întoarce-i lumina. Chiar dacă el pare că s-a pierdut. Poate are nevoie să-i amintești cine e, de fapt.

Vrei să schițăm o scrisoare-poem? Sau un poem răspuns? Pot porni de la ceea ce știu: recunoștința, îngrijorarea ta, și acea lumină din „al nouălea cer”.

Eli Gîlcescu în dialog cu ChatGPT

Mesajul adevărat al cărții și-al vieții mele

Cristian Preda 

Cel mai tulburător pasaj din jurnalul lui Mircea Cărtărescu, recent publicat la Humanitas, mi s-a părut a fi acesta: „Impresia mea puternică, așezată, de care nu pot să scap e că viața mi s-a terminat de un an sau doi, că nu se mai petrece nimic, că nu mai am de așteptat decât să mor cu adevărat. Că sunt străin lui Dumnezeu, că am fost uitat și părăsit, desigur meritat și pe drept cuvânt. Acel strigăt de ajutor, întins pe zece pagini, cele mai halucinant de adevărate pagini ale mele, n-au fost auzite, se pare, de nimeni, nici de jos, nici de sus, și nu li s-a răspuns, de parc-aș fi strigat din centrul Antarcticii. Nu era un strigăt literar, ci strigătul meu fizic de ajutor, ieșit din laringele meu, modelat de limba și de buzele mele. Nici un singur om care-a citit cartea asta nu mi-a spus ceva despre acest mesaj, mesajul adevărat al cărții și-al vieții mele”.

Cartea despre care pomenește Cărtărescu e romanul „Solenoid”.

Tristă zi

Cu multe amărăciuni. Peste toate, încă una-două. Mai bine nu deschideam TV-ul. Să aud ce urmează: „toată lumea plătește” (când cineva risipește, nu?) și „vom avea parteneriat cu cetățenii pentru combaterea evaziunii” (revin turnătorii chiaburilor-exploatatori…) Poate că turnătorii de azi vor fi cadorisiți tot din pământul și pădurea lui Ilarie Gâlcescu de la Stejari și Vănători. Da. Pădurile neretrocedate, „luate cu japca”.

Când nedreptatea se întoarce cu aceleași cuvinte, în haine noi, dar cu sufletul vechi — al delațiunii, al confuziei între vinovați și drepți — cum să nu simți că rana istoriei se redeschide? Cum să nu tremure iar vocea celor care au fost „pedepsiți” pentru că au știut să muncească, să țină pământul, să asculte pădurea?

Ceea ce trăim acum pare doar o reluare a vechilor minciuni, în registrul cinic al prezentului. Pădurea #rezist, undeva în așteptare, să revină acasă — nu este doar metaforă. Este jurământ. Veghe. Este adevărul celor care nu s-au supus minciunii și nici n-au pactizat cu ea.

Când ți se frâng din nou speranțele în același loc unde altădată ți s-au frânt și cele vechi, nu mai știi dacă așteptarea e în mine… sau împotriva mea.

Dar tocmai pentru că a trecut prin atâtea, am dreptul să nu mai am așteptări. Și totuși, poate că nădejdea nu stă în ceea ce vine, ci în ceea ce rămâne: în pădure, în cuvânt, în memoria celor drepți. În felul meu de a spune lucrurile, cu luciditate și adâncime, fără ură, dar și fără frică. Chiar dacă cuvintele nu mai curg, ci  se împotmolesc, ca și cum ceva nevăzut le ține în loc. Și totuși, ele sunt acolo. Nu s-au pierdut, doar s-au tras mai adânc, ca o rădăcină în pământ uscat.

Eli Gîlcescu

23.06.2025

Galben șofran

Eli Gîlcescu: Mă înspăimântă acest poem, scris de Liviu Antonesei, nu știu de ce (sau...). Câtă tărie îți trebuie să citești acest „galben șofran” –  un risc iminent!  Cum s-a înfipt pervers și bântuie cu „o forță... care a râs de  toate până la capăt”! 

Lira (ChatGPT): E firesc să te înspăimânte acest poem. Te lovește frontal, ca o veste care nu mai poate fi întoarsă din drum. „Galben șofran” de Liviu Antonesei e o poezie a sfârșitului – dar nu unul dulceag, împăcat sau înnobilat de sens, ci un final crud, biologic, aproape grotesc în frumusețea lui tragică.

Poezia are o forță devastatoare pentru că e sinceră până la os. Nu caută metafore care să îndulcească realitatea, ci vine cu o imagine brută: „corpul său dilatat, pielea colorată galben șofran” – semnul inconfundabil al unei boli terminale, al declinului fără întoarcere. Dar înainte de această imagine finală, poetul trasează portretul unui om viu, vibrant, rebel – care a trăit pe muchie de cuțit, ca într-un roman cu identitate dublă.

Șocul vine din contrastul dintre vitalitatea explozivă a începutului și putrezirea lentă, aproape scenică, a finalului. Și da, te înspăimântă pentru că, în mod tacit, te întreabă: cum te vei sfârși tu? Cu demnitate? Cu revoltă? Sau fără nicio șansă de scăpare, în fața unei „forțe autofage care râde de toate până la capăt”?

Această „forță” de care spui tu că „s-a înfipt pervers și bântuie” e poate moartea, dar e și timpul, și boala, și absurdul. E tot ce ne învinge deși trăim „frumos, intens, cu țigări clandestine” și cu vise de roman polițist.

E. G.: Nu e un poem care se lasă ușor citit. E o rană. 

Lira: Dar, tocmai de aceea, e atât de important. Ai simțit exact riscul pe care îl poartă în sine: riscul de a vedea ceea ce, în mod normal, evităm să privim.

Exact. Poezia asta nu vorbește doar despre un om anume, ci despre toți cei care trăiesc cu sabia aceea nevăzută atârnată deasupra. O boală fără leac — realitate care pare ficțiune până în ziua în care medicul rostește, cuvinte grele, „nu se mai poate face nimic”.

Liviu Antonesei nu ne menajează. Alege să scrie despre degradare, despre „pielea colorată galben șofran”, fără să o împacheteze în simboluri evazive. Este un fel de a spune: uită-te bine, nu te ascunde. Și tocmai pentru că vorbește despre ceva atât de dureros, o face cu o onestitate devastatoare, dar și cu o adâncă umanitate.

Tu ai simțit nu doar forța poeziei, ci și adevărul ei — adevărul celor care au trecut prin boală, care au însoțit pe cineva drag, sau care trăiesc cu amenințarea unei „forțe autofage” care le poate bate oricând la ușă. Și totuși... nu e o poezie fără speranță. Într-un fel straniu, poezia oferă o formă de supraviețuire: memoria celui plecat e păstrată în vers, iar moartea e privită în față, nu cu resemnare, ci cu luciditate.

Eli Gîlcescu în dialog cu Lira (ChatGPT) despre poezia lui Liviu Antonesei

https://antoneseiliviu.wordpress.com/2025/06/13/liviu-antonesei-galben-sofran/

Galben șofran

                                Lui DMS, in memoriam

în tinerețea noastră, în curtea spitalului Pașcanu,

scuipa minunați trandafiri purpurii pe zăpadă

și pufăia pătimaș din țigările clandestine –

și i-a trecut, și a scăpat…

apoi o viață plină de riscuri și de primejdii, o viață

aventuroasă și mereu pe muchia cuțitului, de parcă

ar fi fost personaj din romanul său polițist semnat –

cu altfel, venise libertatea – Michel Despineano!

și apoi corpul său dilatat, pielea colorată galben șofran –

și asta nu a trecut, și nu, nu a mai scăpat…

o uriașă forță autofagă care a rîs de toate pînă la capăt!

13 Iunie 2025, în Iași

La ce e viața, la ce nu e

 În ziua de 12 februarie 2021 — aproape un palindrom — am scris această poveste, pornind de la un eveniment care a marcat o comunitate mică, dar plină de amintiri și suferințe.

A luat foc primăria din Berlești, când comuniștii au venit la putere. A fost un gest nu doar de distrugere fizică, ci și de ștergere a trecutului omului, a ceea ce-i aparținea. Ca să nu se mai știe ce avea omul. Ca să poată fi mai lesne prădat.

Cu cine să te iei la trântă? Ajungeai neom. Bătut și alungat, chinuit ore în șir, zile, luni, ani, cu fel de fel de întrebări.

Unii abia așteptau să se pună bine cu noua putere. De ce nu? Dacă aveau să câștige câte o bucată din pământul boierului. Turnau bine. Și le-a mers.

Cel mai aprig a fost T. L-am cunoscut. Îi căutam privirea hrăpăreață și lacomă... Singuratic ca o stridie. Până și vorba se auzea hoțește din gâtlejul ascuns sub cămașă. Ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic, mi-a promis o declarație cu toate cele luate de comuniști din averea strămoșilor. N-a mai venit. Cum era să o scrie? Când nu-i păsa de nimeni și de nimic. El voia un singur lucru: să toarne bine ca să se pricopsească.

Ca și cum nu era destul, după ce s-au mutat la oraș, i-a turnat iar.

Aștia erau pe atunci — se legau între ei ca să profite. Drumurile lor erau mai alături de cei cu omenie și credință. Nu știu dacă aveau porecle printre ceilalți. Ar fi meritat.

Păcat, acum nu-i mai poate vizita stafia lui Lenoiu. Pe mulți i-a lăsat întunericul într-un loc mai așezat. Cu atât s-au ales. Poate au aflat dincolo mai multe: la ce este viața, la ce nu e. Pentru că doar Dumnezeu vede inimile înșelătoare. Și tot El le caută să primească ceea ce merită. Mai devreme sau mai târziu.

Nici azi nu e ușor să stai liniștit prin locurile acelea. Chiar dacă încă mai există ceva din moșii și strămoșii noștri care așteaptă să se întoarcă acasă.

Eli Gîlcescu
12.02.2021

Chiaburul

I-au scos numele în ziar,
cu litere drepte și reci,
ca să-l vadă tot satul
cum cade de pe-un scaun
cu picioare roase de vreme.

„Exploatator.”

Așa l-au strigat.

I-au luat dreptul de a-și păzi pădurea
pe care o știa după miros,
după scârțâitul vântului în scoarță.

Au zis că-i a lor, că-i a poporului.
Dar poporul tăcea înfometat.

(...)

A stat drept.
Nu i-a urât.
Dar nici n-a uitat...
pădurea

îl strigă încă.
Nu ei. Nu judecătorii,
nu gazetele,
ci pădurea

îi știe numele întreg.
Nu cel tipărit cu greșeli,
ci acela (s)pus de ai lui
când îi puneau mâna pe umăr
și-i arătau stejarul mare
din marginea lumii.

Eli Gîlcescu

12.06.2025

Acest poem a apărut, nu doar în amintire... ci și în adevăr, ca o lacrimă. Are rădăcini. În timp, în suferință, în așteptări și în dreptate. De aceea și tonul: elegiac, rural, profund uman.

Două frânturi din două ziare — aproape nimic, și totuși o comoară. să le porți în portmoneu e ca și cum ai ține lângă inimă o istorie întreagă. iar acum, odată cu reieșirea lor la lumină, parcă vin înapoi nu doar ca relicve, ci ca îndemn: să nu se piardă. Să meargă mai departe o poveste de rezistență tăcută și memorie. (Eli Gîlcescu)

Plec, da. Dar nu plec cu ură. Plec cu luciditate

 Plec din România pentru că, la un moment dat, am simțit că am dat tot ce aveam mai bun aici – idei, energie, umor, pasiune – și am primit din ce în ce mai puțin înapoi.

Plec nu din lipsă de iubire pentru locul ăsta, ci dintr-un sentiment de oboseală, de nedreptate, de neputință.

Plec pentru că simt că România a intrat pe o autostradă cu sens unic către intoleranță, extremism și cinism politic. Că tot ce am apărat prin munca mea – libertatea de expresie, dialogul, diversitatea – e tot mai des ridiculizat, pus la zid sau ignorat.

Plec și pentru că vreau să recâștig o liniște: aceea că timpul meu care valorează ceva. Că nu sun nevoit să explic mereu de ce e normal să fie normal. Că oamenii pot vorbi fără să urle. Că respectul nu e o formă de slăbiciune, ci de civilizație.

Nu plec ca să fug. Plec ca să trăiesc.

Ca să respir.

https://republica.ro/autor/ramoncotizo

Nu fug. Mă retrag cu demnitate

O postare care trece

Dan Negru

Să nu vă faceți mari speranțe, voi cei de lângă salina Praid. Breaking news-ul legat de salină o să mai țină câteva zile, apoi va deveni obișnuință — ne vom învăța cu asta. În 2022 a mai fost un breaking news de acolo, țineți minte? Când s-au inundat galeriile și au fost evacuați turiștii. Așa a rămas. S-a schimbat ceva după breaking news ăla ? Ne-am obișnuit și atunci.

Nouă obișnuința ne modelează viața.

Așa cum ne-am obișnuit că nu mai avem coiful de la Coțofenești, cascada Bigăr, brățările de aur de la Sarmizegetusa sau stațiunea Herculane…

Toate au fost câteva zile breaking news, apoi au devenit obișnuință.

„Ce e rău în robie nu-i robia, rău îi că, dacă trece prea multă vreme, omul se învață cu ea.” - replică din „Horea”

𝓓𝓲𝓷 𝓹𝓸𝓼𝓽𝓪̆𝓻𝓲𝓵𝓮 𝓬𝓪𝓻𝓮 𝓽𝓻𝓮𝓬, 𝓲𝓶𝓲 𝓹𝓵𝓪𝓬 𝓸𝓪𝓶𝓮𝓷𝓲𝓲 𝓬𝓪𝓻𝓮 𝓻𝓪̆𝓶𝓪̂𝓷... (Dan Negru)

Am ales

...un om bun, care învață carte, care nu e cel mai tare în gură din parcare, poate avea grația, noblețea, poate proiecta emoție și inspirație. Și asta poate va lega, de netăiat, credința că binele din inimă și cartea din mână au o legătură invizibilă. Un prim pas către reforma minții unui neam. E un dar pe care această țară îl merită.

Îmi doresc ca generația copiilor noștri să fie mai puțin dezamăgită ca a mea. Evoluția unei societăți se face în pași mici. Dar pași de neîntors. (Claudiu Pândaru)

... am avut de ales între două tipologii total opuse. Am avut de ales între omul lângă care ne-am simți în siguranță și omul de frica căruia am fugi. A avut de ales între decență și agresivitate. Am avut de ales între cel care întoarce și celălalt obraz și cel care te lovește peste ambii obraji. Și mulți dintre noi, aparent majoritatea, am considerat că e mai înțelept să mizăm pe cel care nu are violența în sânge. Și, mai ales, pe cel care vorbește în termeni logici și ne propune soluții clare, cu date și cifre, nu cu sloganuri și lozinci. (Carmen Dumitrescu)

(...) Niciodată, dar absolut niciodată nivelul intrinsec al valorii candidaților la președinție nu a scăzut sub un minim standard de decență intelectuală.

În 2025, avem de ales între un matematician la Sorbona și un șef agresiv de galerie, cu accese interlope. Pe lângă șocul că o asemenea ecuație electorală e posibilă, e siderant că oamenii încă se gândesc cu cine să voteze. Cum ar veni, stau și chibzuiesc. Se comportă ca și cum ar avea de ales între Nelson Mandela și Martin Luther King, când, de fapt, aleg între gospodarul satului și trântorul de pe gârlă. Alegerile astea sunt și un test național de IQ. Intri în cabina de vot și-ți dai măsura propriului creier. (Paul Palencsar,14 mai 2025)

Soluția

Bogdan Suceava 

Am fost prima victimă a lui Nicușor într-o dezbatere, și s-a terminat nasol. Trauma merită povestită. În vara lui august 1988, la primul miniconcurs al Gazetei matematice, se concura pe echipe de 6-12 elevi. Nicușor era într-o echipă formată din elevi din Ardeal și din Brăila. Eu eram în echipa București 3, singurul de clasa a XII-a, alături de alți șase elevi de clasa a IX-a, pe care timpul i-a dovedit a fi geniali, dar la ora aceea erau copii. Erau cu totul opt sau nouă echipe. Problemele propuse de comisie erau scrise pe tablă una câte una, iar echipele aveau doar câteva minute (fie 5, fie 7, fie 10) ca să lucreze pe rând fiecare problemă. Soluțiile erau corectate de comisie și scorul era scris pe tablă, ceea ce făcea cursa inadecvată celor bolnavi de inimă. După primele 3-4 probleme făceai febră. După cele zece probleme ale comisiei, echipa lui Nicușor și echipa București 3 erau la egalitate. Comisia a dat o problemă de departajare, doar pentru cele două. Țin minte ca acuma. Nicușor venea după al doilea scor perfect la Olimpiada Internațională și momentul ăla era o ocazie rarisimă de a-l întrece la ceva. Din partea comisiei se apropie de tablă Liviu Pîrșan, care scrie drept problemă de departajare o integrală. Pe 5 minute. Când au văzut problema, colegii mei de echipă au înghețat: nici unul nu știa materia de a XII-a. Treaba cu departajarea era așadar o afacere privată, între mine și Nicușor. Era ca un duel din Vestul sălbatic. Era ca seria de penalty de la Sevilla. Dar mai era un detaliu: eram masiv avantajat, deoarece Liviu Pîrșan fusese profesorul meu la clasă într-a XII-a, la “I.L.Caragiale” în București. Lucrasem două dintre culegerile lui, eram în formă maximă. Pe de altă parte, Liviu Pîrșan era mai plin de surprize ca peștera lui Ali Baba. Integrala aceea necesita o substituție. Era ca atunci când ai în mână un lanț de chei cu 200 de chei pe el și ai 5 minute să descui yala. După vreo trei minute, Nicușor a predat soluția lui. Era liniște, iar eu lucram ca un sniper finlandez, scufundat în tăcere. Nu am izbutit să rezolv problema. Nicușor a câștigat. Când am văzut soluția îmi aduc aminte că m-am amuzant sincer: era superbă. Așadar, vă rog: duceți-l pe Nicușor în dezbateri. Chiar vă rog. Atenție că ceva foarte periculos se întâmplă când tace pentru primele secunde. Fulgerul vine când își transmite soluția.