30/03/2025

Adevăr și libertate

Oricît m-aș freca la ochi, alături de milioanele de cetățeni încă normali, cărora nu li s-a urît cu binele, tot nu-mi vine să cred că viața noastră publică (și, la rigoare, destinul nostru comun) au ajuns să atîrne de asemenea tematici și personaje. Post-adevărul și pasiunea pentru dictatura „eliberatoare” de apă-hrană-energie au venit de hac bunului-simț elementar, provocînd convulsii ridicole, fracturi sociale masive și devieri spirituale aparent iremediabile. Mai rămîne ca dezvoltarea exponențială și iminent disruptivă a Inteligenței Artificiale să cadă ca o lespede peste galopantul nostru regres spre idiocrația cu ciucuri tricolori, proiectîndu-ne într-o distopie „perfectă”, unde omul ca atare nu-și mai poate găsi locul gîndit de la facerea lumii, dar „rromânul verde” se poate în fine desăvîrși.

https://www.dilema.ro/autor/teodor-baconschi

26/03/2025

S-a întâmplat ceva, ca un miracol

 

R: Există o senzație de vă amintiţi în mod special?

S.A.: Când – în cea mai dificilă perioadă – mi-a strâns mâna pentru câteva minute, ca și cum ar fi căutat mângâiere.

R: I-aţi prescris două luni de convalescență „protejată”, înseamnă că pericolul nu a trecut?

S.A.: Cu siguranță că în această etapă are câteva prescripții pe care ar trebui să le respecte, precum evitarea contactului cu grupuri de oameni sau copii care pot fi vehicul pentru noi infecții. Când a plecat, am vorbit împreună și ne-am promis că nu vom irosi efortul pe care l-a făcut. Dar el este Papa, iar noi nu îi putem dicta comportamentul.

R: Există un moment care v-a impresionat mai mult decât altele?

S.A.: Când l-am văzut ieșind din camera de la etajul zece de la Gemelli îmbrăcat în alb. Era emoția de a-l vedea pe om devenind din nou Papă.

(Material realizat cu sprijinul Rador Radio Romania)

https://hotnews.ro/sergio-alfieri-medicul-papei-francisc-situatia-parea-compromisa-s-a-intamplat-ceva-ca-un-miracol-1933252

22/03/2025

Despre competențe, competenți și candidați


Iulian Dragoiu

Dacă pentru un profesor sau un medic sunt necesare examene și ani de pregătire, de ce nu am avea aceleași pretenții și pentru cel care devine liderul statului?

Urmăresc cu revoltă și dezamăgire mascarada candidaturilor la cea mai înaltă funcție în Statul Român.
În timp ce pentru orice altă profesie serioasă este nevoie de examene, ani de studiu și pregătire riguroasă, pentru a ajunge Președinte pare suficient doar să ai un discurs populist și sprijinul unor grupuri de interese.
O astfel de funcție ar trebui să fie ocupată doar de oameni cu adevărat competenți, iar selecția lor să fie un proces serios și riguros. Selecție care ar împiedica indivizii care nu au nicio competență să ajungă în poziția de a lua decizii pentru o țară întreagă. Această comisie ar trebui să analizeze competențele candidaților în domenii esențiale: psihologie, politică, economie, apărare, diplomație. Oricine aspiră la această funcție trebuie să cunoască structura statului român, rolul CSAT-ului, obligațiile României în NATO și UE, principalele aspecte ale istoriei noastre și să aibă măcar un nivel mediu de cunoaștere a limbii engleze.
Un președinte nu trebuie să fie doar o figură politică, ci un om cu o înțelegere profundă a realităților naționale și internaționale, capabil să reprezinte România cu demnitate și responsabilitate.
Funcția prezidențială nu trebuie să fie un premiu de consolare pentru politicieni eșuați sau o rampă de lansare pentru impostori!

11/03/2025

Piese premiate şi nepremiate. Posteritate capricioasă

Acest mod de aservire a premiului unui multiplu premiat cu multiple funcţii de conducere în Uniune ca o încă super-recunoaştere blochează noua generaţie şi alţi veterani ignoraţi. Nenea Iancu, cel care a fost şi el faultat la premii, a zis-o bine: curat-murdar, o sintagmă naţională cu valenţe de blestem, mai ales în zona dramaturgiei contemporane. 

Cu sau fără premii, repertoriile teatrelor au propriile lor ierarhii, favoriţi, fixuri şi bugete de la stat, pentru care nu contează nici premiile Academiei Române. Asta şi pentru că multe premii au căpătat o reputaţie că sunt date pe prietenii, nu pe merit.

Astăzi, dramaturgul (cu excepţii norocoase) este un personaj pretextual utilizat pentru contract, reutilizat de unii regizori care-i remodelează textele după bunul plac şi, după cum observăm de ani buni, a fi jucat pe scenă este mai greu parcă decât să ajungi la guvernare sau pe planeta Marte.

Excepţiile sunt rarisime, predominante sunt lecturile şi nu spectacolele, prieteniile şi cumetriile literare, arhitectura financiar-regizorală acolo unde foşneşte banul public, la care se adaugă, discret, şi factorul politic deranjat de orice atac satiric, aşa cum o demonstrează lipsa satirei contemporane din repertoriile teritoriale. Satira se cantonează în trecut, în minor şi se difuzează foarte puţin, dispărând spiritul critic onest. (Dinu Grigorescu)

Title: UNIUNEA SCRIITORILOR AFECTATĂ CHIAR DE DIRECTORUL DE IMAGINE

https://revistarinocerul.ro/uniunea-scriitorilor-afectata-chiar-de-directorul-de-imagine/

02/03/2025

Nu știu să mă rog

Mă bântuie în aceste zile, în ciuda faptului că sunt raționalist până la demență, câte un gând irațional pe care nu-l pot reprima. Nu știu să mă rog, dar dacă plămânul și jumătate al părintelui Francisc își va reveni și Papa va trăi, lumea asta mai are o șansă.

https://republica.ro/nu-stiu-sa-ma-rog

28/02/2025

Un scenariu distopic


    Ei bine, limbajul agresorului e întotdeauna clar. La fel și reacțiile lui. Un agresor     tipic nu răspunde decât la frică. Și, în acest moment, singura șansă a lumii libere,     care încă mai are principii și Dumnezeu, e să stea dreaptă, pe poziție, în fața            agresorului, să-l privească în ochi până când el va pleca privirea. 

https://republica.ro/lectia-data-de-zelenski-unei-lumi-intregi-nimeni-nu-te-poate-umili-daca-tu-nu-permiti-asta

Cred că multi se jeneaza că sunt americani dupa ce au vazut prestatia lamentabilă din Biroul Oval din 28. 02. 2025. Să nu uităm Zelenski este eroul ucrainienilor dar si a unei mari părti a lumii. Este omul care ține piept agresiunii... Stelian Tănase

Dar nu mi-as fi imaginat vreodata ca voi vedea ce mi-a si ne-a fost dat sa vedem azi. Un mosneag senil si uin puțoi impertinent actionand ca un comando fascist. Doua brute dezlantuite. Nu pe strada, ci in Biroul Oval. Este, dupa stiința mea, cea mai grava ofensa a acestui loc sacru petrecuta vreodata. Vladimir Tismaneanu

Trăim, la nivel planetar, într-un film de groază devenit realitate, întruchiparea unei lumi distopice. Nu mi-am putut imagina că vom ajunge să ignorăm cu desăvârșire adevărul, realitatea, evidența și să fim cuprinși de un soi de nebunie generalizată, în care nu mai știi dacă știi sau ți-ai pierdut mințile sau lumea este alienată. Astăzi războiul este pace, libertatea este sclavie, iar ignoranța înseamnă putere, exact cum spunea George Orwell... se pare că sunt unul și același. Nu avem demnitate, nu avem onoare, nu avem caracter. Nu reușim să ne ridicăm în picioare, să stăm drepți, onești, cinstiți. Noi am rămas fricoși, gata de fugă, mincinoși, puși pe prăduială, să dăm vina pe alții, nu știm nimic, nu ne interesează, să ne dea că merităm, au ei un interes, să ne lăsați în pace că știm noi mai bine, parcă mai bine era cu ăilalți. 

10/02/2025

La coada Timpului

Lucian Mindruta

Mama si-a ales o zi frumoasă sa moară.

Cu soare, dar rece. Cum a fost si viața ei.
Soarele i-a fost copilăria, într-o familie cu șase copii, frumoasă pana in punctul in care într-o noapte, niște oameni in uniforme au intrat in casa si i-au luat tatăl. Apoi fratele.
De atunci, cred, a rămas in ea o tristețe grea pe care a purtat-o toată viața si pe care mi-a transmis-o si mie. Ca un ecran de pânză subțire si gri prin care si ea si eu am văzut mai mereu, șterse, culorile vieții. Dar tot de atunci i-a rămas amintirea căldurii unei familii - care a trebuit să-i tina loc de una adevarata mai toată viața.
Si eu tot de la ea am invatat sa traiesc din amintirile zilelor bune in multele rele prin care am trecut amandoi.
S-a maritat tanara - eu am aparút la 24 de ani. Si singurătatea a venit după încă patru ani, când m-a luat in brațe și-am plecat din casa in care mă născusem într-o camaruta cu chirie la capătul unei case vagon, burgheze, pe lângă Popa Nan. Treaba asta, aveam sa citesc mai târziu in actele de divorț, se numea părăsirea domiciliului conjugal.
Unde nu era fericita, dar hei, cine sa-i dea ei dreptate cand vorbea cu o voce mica si se speria de orice?
Am fost un copil dintr-o familie destrămată, dar norocul a făcut ca familia ei mare sa rămână întreagă si unita - așa ca am fost, într-un fel, un copil norocos. Mătuși multe, unchi înlocuitori de tata, o verișoara ca o sora si multe alte rude mai departe sau mai aproape…
Poate de-aia nu sunt nici azi vreun mare fan al familiei tradiționale. N-am avut parte de ea, dar am găsit ceva si mai bun. Si, peste toate, am găsit-o pe mama.
Stiti când?
Acum o săptămâna, când credeam ca o pierd si i-am spus la ureche, sa nu mă audă oamenii din salon, că-i mulțumesc pentru tot ce a făcut pentru mine.
Mi-a zis atunci - căci știa ca se duce: “Luciane, sa nu fii trist, ăsta e firul firesc al vieți. Ne naștem si trăim, dar trebuie sa si murim!”
A murit împăcată? Nu știu.
Poate ca și-ar fi dorit să-și vadă si ceva strănepoți. Dar poate ca a murit la timp, înainte sa vadă, iarăși si iarăși, nepoții si urmașii celor care i-au luat tatăl noaptea la închisoare, din nou in fruntea țării.
Maine o ducem înapoi la Barla, lângă casa in care familia noastră sta de 5-6 generații. Miercuri o înmormântăm in cimitirul in care cele mai vechi cruci ale familiei nici nu se mai pot citi, căci sunt de-acum aproape doua secole. Am vorbit deja cu parintele, sa facă loc pentru încă un Barleanu (așa se numește familia ei) in cimitir. Deja sunt mai mulți in pământ decât la suprafață…
Si-apoi am sa mă așez si eu la rând la coada Timpului, cuminte si înțelegător, căci, vorba mamei, asta e drumul firesc al vieții.
Am sărutat-o ieri seara pe obraz, in ATI, când deja nu mai putea simți ceva. Si i-am mai spus ceva la ureche, dar rămâne intre mine si ea.
Iar intre mine si voi rămâne o rugăminte.
Mama era credincioasa. Dar eu nu am aceleași vederi ca ale ei. Si, intre altele, cred ca in viața noastră publica si privata, e deja prea mult mistic, prea multă privire in sus, prea multă religie, prea pe piept purtată.
Asa ca daca simțiți nevoia sa răspundeți in vreun fel acestei postări, din respect pentru mine - si poate si pentru adevăr - nu-l pomeniți pe Dumnezeu.
N-are ce sa ierte la mama.

02/02/2025

O viață curată

Ana Diaconu

Mircea Diaconu a murit de cancer de pancreas, nu de colon. A descoperit ca are aceasta boala necrutatoare acum un an si jumatate, nu de ani de zile, si s-a luptat in tacere, plin de speranta, pana in ultima clipa.

Nu a uitat niciodata de unde a plecat, a iubit satul natal si s-a intors mereu la radacini dar a locuit langa Bucuresti in ultimii 24 de ani. Nu a lasat in urma niciun testament, nici nu a suferit vreo trauma in urma divortului meu de acum 13 ani si nici eu.
Dar ar fi mai bine sa va spun eu cine este Mircea Diaconu.
S-a nascut la tara, in comuna Vladesti, Arges, in Ajun de Craciun. Desi un “țărănuş”, a reusit sa intre fara pile la Facultatea de Teatru si Film din Bucuresti unde a fost remarcat de regizori importanti ai vremii care l-au distribuit in numeroase filme si piese de teatru.
Toma Caragiu l-a iubit ca pe fiul sau, la fel si Radu Beligan iar inegalabilul Liviu Ciulei s-a luptat sa-l aduca la Teatrul Bulandra unde a dormit pe un pat pliant intr-o cabina de la subsolul teatrului, neavand locuinta repartizata de partid.
Un “actoraș” care a jucat pe cele mai importante scene ale tarii, alaturi de monstrii sacri ai teatrului si cinematografiei cum ar fi Toma Caragiu, Gheorghe Dinica, Radu Beligan, Stefan Banica, Dem Radulescu, Gina Patrichi, Victor Rebengiuc, Irina Petrescu, Stefan Iordache, Octavian Cotescu sau Jean Constantin. Cu totii l-au indragit si ii spuneau “ ăsta micu’ ‘’.
Intr-adevar, a lasat in urma o avere impresionanta: sute de filme, piese de teatru si de televiziune, o familie care il iubeste nemarginit, care ii va fi alaturi pentru totdeauna si ii va onora memoria.
A lasat in urma o adevarata mostenire culturala, nu a facut doar umbra pamantului. A intrat in politica romaneasca si europeana, nu pentru ca a” vrut si el la ciolan” ci pentru ca avea un spirit civic foarte puternic. Liberal convins, tradat si dezamagit, a ales calea independentei politice. Un spirit liber care a spus intotdeauna lucrurilor pe nume.
Era un om simplu, modest, de o naturalete izbitoare, un optimist incurabil si un povestitor desavarsit. Era o placere sa-l asculti! Avea un suflet cat o lume intreaga!
Mai putin cunoscut este faptul ca avea o voce minunata, cântând cu multa pasiune romanțe, colinde sau cântece vechi lăutăreşti, învățate de la tatăl său. A scris cărți, a fost premiat si tradus, a pictat, a sculptat, a fost pasionat de istorie si de romane politiste.
Iubea satul românesc, familia, traditiile si obiceiurile, muntii si dealurile inverzite, iubea viata si pe Dumnezeu, fără urmă de habotnicie sau ipocrizie. Iubea România cu toata fiinta sa!
Nu putea sta departe de tara iar dorul de Romania, sentimentul de apartenenta, iubirea de neam si de ai lui, naivitatea lui incurabila, speranta dar si convingerea ca acasa este cel mai bine i-au si grabit sfarsitul! Toate s-au lovit în țara lui iubită de resemnare, indolență, dezinteres, laşitate, lipsa de profesionalism si empatie.
A avut o viață curată, fără scandaluri si vulgaritati.
Ar mai fi multe de spus dar nu vreau sa va plictisesc cu lucruri frumoase, clar nu fac audiență!
Unele televiziuni nici nu au considerat important sa transmită stirea despre inmormantarea lui. Măcar un cap video si 3 poze alb negru pe fundal, maxim 10-15 secunde din prime time. Am aflat insa “cu exactitate” cati cozonaci se vor vinde de Craciun. Daca stau sa ma gandesc mai bine, au dreptate, în curând vin Sarbatorile de iarna, iar Diaconu este trecut, old news. El era oricum din alta lume, o lume pe cale de disparitie.
Am sufletul sfasiat ca nu mai este langa noi, insa pe de alta parte, stiu cat l-ar fi durut sa vada cum se degradeaza Romania. Tupeul si nesimtirea s-au transformat in calitati, respectul si bunul simt sunt o raritate, iar normalitatea nu este deloc cool.
O lume din ce in ce mai urâtă, mai lipsita de valori si de modele, o lume in care sufletul lui prea bun si curat nu s-ar mai fi regasit.
In concluzie, pentru cei care inca mai citesc:
Mircea Diaconu, tată, drum lin acolo sus iar noi, pe aici pe jos, vom incerca sa-ti tinem amintirea vie si sa-ti ducem numele mai departe cum putem noi mai bine.
Te iubim o vesnicie!

Un mentor și o inspirație pentru o viață


Dominic Fritz

Azi a murit fostul președinte al Germaniei Horst Köhler. 7 ani, între 2012-2019, am fost cel mai apropiat colaborator al lui. Mi-a fost mult mai mult decât doar un șef. A fost un mentor și o inspirație pentru o viață.

Puțini știu că mama lui s-a născut la Brașov, iar tatăl era țăran german din Basarabia.
Spre deosebire de mamă, Köhler nu a vorbit română, în afară de cuvântul „mămăligă“, mâncarea preferată din copilărie.
A crescut ani de zile într-o tabără de refugiați în Germania. Devine primul membru al familiei să termine o facultate, ajunge secretar de stat la ministerul de finanțe unde negociează plecarea trupelor rusești din Germania după 1990, dar și crearea monedei Euro.
E numit director al Fondului Monetar Internațional, unde gestionează crize financiare în lumea întreagă. În 2004 devine primul președinte al Germaniei fără să fi fost politician înainte și primul care nu s-a născut în Germania. Vorbește direct cu cetățenii și critică politicienii mai mult decât le place lor. A prevăzut fragilitatea democrației cu mult înainte să devină o problemă evidentă și existențială.
Când am devenit consilierul lui personal în 2012 eram la început de carieră, iar el avea libertatea și experiența unui fost președinte care a vrut să se pună în slujba temelor în care chiar credea.
Am călătorit cu el pe patru continente, unde a lucrat neobosit ca sfătuitor pentru mulți aflați la putere și mediator de pace pentru ONU. Etica lui de muncă și obsesia lui pentru fiecare detaliu m-au exasperat și impresionat. “Trebuie să te chinui!” mi-a zis mereu, convins că lucrurile bune necesită sacrificiu și tenacitate.
Sursa lui principală de energie a fost încrederea în potențialul oamenilor.
Acum o lună mi-a scris de ziua mea că vrea în sfârșit să mă viziteze la Timișoara anul acesta. I-am raspuns:
Niciodată nu v-am înțeles când l-ați tot citat pe filozoful Karl Popper: ‘Optimismul este datorie.Abia de când sunt primar îmi este clar cât de mare este responsabilitatea de a crede constant că lucrurile pot și vor fi mai bine și de a lucra în acest scop. Vă aștept la Timișoara!”.
Nu a mai fost să fie. Dar azi am aflat că scrisoarea mea i-a fost citită cu câteva zile înaintea morții sale. Mă consolează gândul că i-am putut spune cât de mult m-a marcat și că îi împărtășesc optimismul și simțul datoriei în țara mamei sale.