La începutul anilor ’70 ai secolului trecut, am
participat, pentru prima dată, îndrumat de profesorul
meu de română, Emil Marinescu, la o întâlnire literară
la Casa de Creaţie din Iaşi. Această instituţie era
diriguită de doi prozatori: Stelian Baboi – director şi
Vicenţiu Donose – metodist. Atunci, privilegiul nu m-a
ocolit: aveam să-l văd şi să-l cunosc pe
Ioanid Romanescu – unul din cei mai autentici poeţi din a
doua jumătate a secolului XX. Nu de puţine ori, în
acea perioadă, mi-a fost dat să fiu în preajma
scriitorilor consacraţi. Am aflat, cu acest prilej, de la
Vicenţiu Donose, care conducea conclavul, că Ioanid
Romanescu era invitatul de onoare. Interesul de a-l
privi mai stăruitor pe scriitor s-a declanşat când am
auzit că este născut în Voineştii Iaşilor, tocmai de
unde izvorăşte Stavnicul, râul copilăriei mele. Poetul,
în acea seară, mi s-a părut că seamănă cu un mongol
ce vine mânat de vifor direct de la o alergare de cai.
Deşi nu a spus multe vorbe, am fost beneficiarul,
împreună cu ceilalţi participanţi, a câtorva lucruri
scăpărătoare exprimate de invitat. Cuvintele aveau
distincţie şi sonoritate, cu inflexiuni vehemente şi
grave. Dulce-amarul din gama tonalităţilor sale, deşi
părea neprietenos, transmitea încredere şi siguranţă.
Timbrul vocii romanesciene, odată auzit, era uşor
recognoscibil. Am convingerea că, acest poet, dacă ar
fi recitat chiar şi dintr-un beci, iar auditoriul ar fi fost la
suprafaţă, vocea sa inconfundabilă lesne ar fi fost
recunoscută.
Ioanid Romanescu era parcă mereu trudit de
poezie, el s-a născut pentru a fi poet – şi foarte puţin
sau deloc altceva; şi-a intitulat, sugestiv, un volum:
Poet al uriaşilor. Într-o altă împrejurare, după lectura
unor poeme, ne-a lăsat să înţelegem că a fost pentru
o noapte străjer la „Capul Horn al Patagoniei din
stele”. Scriitorul şi-a marcat cu distincţie semnele şi
înfăţişările acute ale vieţii. Prin intersecţiile ei, vectorii
poeziei sale au atins glazura spirituală a două mari
voci lirice: Esenin şi Maiakovski.
Întrucât arealul comun ne-a apropiat, într-o
împrejurare mai apăsătoare, m-a rugat să-i angajez o
nepoată, care a venit pe capul lui de la Galaţi. Eu
lucram la serviciul personal al unei instituţii. Într-o zi, îl
văd pe Ioanid că intră în birou şi-mi face semn să-l
însoţesc. Vocea îi era gravă şi uşor tremurătoare,
cerea solidaritate; se putea deduce că eram obligat
să-i angajez nepoata, singura posibilitate de a scăpa
de ea. Poetul părea surescitat, într-un continuu
neastâmpăr, starea lui de îngrijorare era molipsitoare,
fuma ţigară după ţigară. Rugămintea lui Ioanid avea
urme vizibile de orgoliu şi de umilinţă trucată. Nepoata
dormea chiar în patul lui, iar el – jos, pe o saltea
improvizată. Poetul Aberaţiilor cromatice m-a
convins că trăieşte un sentiment ciudat de neajutorare,
deşi, prin gestul său, el încerca să ajute pe cineva. În
vreo două luni, nepoata scriitorului a fost angajată pe
post de bibliotecar, la o altă instituţie, cu sprijinul unui
prieten de-al meu. La vreun an distanţă, mă întâlnesc
în grădina botanică cu poetul, însoţit fiind de o
frumoasă prezenţă feminină. Cu uşurinţă am dedus
că „nepoata” era acum doamna Romanescu. Ne-am
despărţit, amintindu-mi că vom merge împreună,
peste vreo trei zile, la Întreprinderea Viei şi Vinului
Iaşi, ca invitaţi la o întâlnire literară. Au mai fost
prezenţi, atunci: Adi Cusin, Silviu Rusu şi Ion Chiriac.
Ioanid a citit un poem de dragoste. Vocea poetului,
ca şi poezia sa neliniştită, maiestuoasă, vehementă,
se asemăna cu a unui comandant aflat în timpul
instrucţiei de noapte. În aplauzele sălii, Adi Cusin,
voit nedumerit, îl întreabă: „Ioanid, ce fel de poezie
de dragoste este aceasta?! După cum ai citit-o mi se
părea că îţi iei iubita la bătaie.” Aşa era Ioanid
Romanescu: o distinctă natură poetică, melancolică,
vulcanică şi nervos-fremătătoare. Calea cunoaşterii
misterului acestei naturi este însăşi poezia sa. În
versuri declamative şi adevărate poetul îşi întreabă
confraţii şi-i atenţionează: „Spuneţi şi voi, poeţi din
România, eu v-am incomodat când gloria se
împarte?”; „dacă există un mister, singurul mod de
a-l cunoaşte e poezia” sau „visez şi – odată cu
aburul – iese pe horn o poveste a neamului nostru”.
Prin volumele ce poartă pe ele numele Ioanid
Romanescu trece fiorul dureros de dulce, care
determină vibraţiile, gesticulaţiile şi însemnele
înaltului lirism. Ioanid a scris şi a trăit poezia cu
pasiune, mai mult: el s-a născut cu stigmatul ei.
Numai citind cărţile sale, descoperim această
evidenţă. În ce mă priveşte, întind cu mâna din
dreptul inimii, pentru acest autor, o ramură de finic.
Ea reprezenta pentru romani şi greci triumful şi
gloria. Concluzionez: Ioanid Romanescu a fostpredestinat să fie Poetul.
Nicolae PANAITE
