Cînd în preajma ta se întîmplă o nenorocire, primejdia
curentă este ori „să n-ai cuvinte“,
ori să te îneci în platitudini (legitime…).
Știam că Mașa Dinescu suferă de o boală grea,
pentru care nu există tratament
și care, zi de zi, o împuțina pînă la desfigurare.
E motivul pentru care nu mai
dorea să fie vizitată. Nu din cochetărie, ci,
din cîte o cunoșteam, dintr-o
generoasă grijă pentru sensibilitatea vizitatorilor.
Chinul ei sfîșietor
ilustrează, pentru mine, seria de „întîmplări“ care mă fac
să nu pricep nimic
din strategiile Bunului Dumnezeu.
Prefer, ca Iov, să-mi pun întrebări, să cer
lămurire, să nu înțeleg logica
„dreptului pedepsit“. Mașa era o prezență plină
de grație, un interlocutor
cald și inteligent, o fată minunată. Rareori am
văzut un personaj care să îmbine,
în chip firesc, radicalitatea energică și
blîndețea iertătoare.
Putea fi tranșantă, dar afectuoasă, sobră, dar plină de
umor, harnică,
dar bucuroasă de convivialitatea răgazurilor.
Talentul ei
de traducătoare, muzicalitatea firii ei, echilibrul judecății ei și
răbdarea ei
nobilă față de toate relele din jur îi dădeau un nimb de puritate interioară
greu de uitat și de regăsit după dispariția ei. Întîlnirea cu ea avea,
întotdeauna,
un efect tonic, restaurator, de natură să recupereze, în orice
împrejurare, normalitatea.
Rolul ei, între altele, a fost – să nu se
supere Mircea – și acela de a tempera
cu delicatețe unele „spontaneități“
excesive ale partenerului ei…
Nu mai vorbesc de calitățile ei de mamă, de
finețea pedagogiei ei, de farmecul ei personal.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu