O nouă vestire cine știe când să mi te arăți (Plutarh)
Când Solon fu întrebat care stat este, după părerea sa, cel mai bine organizat, el răspunse: „Statul în care toţi cetăţenii se ridică deopotrivă în apărarea celor jigniţi, urmărind şi pedepsind nedreptatea.“
Și stau și mă întreb ce-ar fi sărbătorile dacă n-ar fi atâta tristețe, și lumina din ce în ce mai slabă dinlăuntrul lor, victimă și ea a disperării. Și în tot haosul acesta, îmi văd poporul în suferință, privesc cu groază jocul oribil al istoriei, roata lăcomiei și a suferinței, în veșnică învârtire. Mă pregătesc de drum. Undeva unde să mă pot bucura în voie. Undeva unde nu voi simți umilința, hărțuiala, batjocura unora. Plec dintr-un loc cât o țară care mi-a ghicit gândul cât o lacrimă. Pentru că m-am născut la cumpăna anului, aidoma unei minuni. Și ce-ar fi țara mea dacă n-ar fi minunea de a o avea, de a mă răbda!
E o zi tristă. Se simte un val de frig, într-o zi senină, nefericită. Aş îmbrăţisa-o cu un sărut, m-aş contopi cu ea, să-i dau căldură din trupul meu, s-o scot la liman, s-o dezmierd, aşa cum a făcut şi ea în zilele ei fierbinţi. Dar închid ochii, prea siluiţi, şi alerg între aici şi dincolo, între uitare şi amintiri, între iubire şi ură, între dor şi pustiire, între sfârşit şi un alt început. Şi gândurile se amestecă, mă poartă spre taine necunoscute... Și sărbătorile când vin, vin cu atâta tristețe. Cât o țară. Cât țara mea.
Nu mă pricep la oameni. Am îmbătrânit degeaba. Acord prea multă încredere, o încredere fără margini și… Cam greu să mă transform acum. „Simt că nu mai trăiesc nici în lumea, nici în timpul, nici în limba mea“ (Nora Iuga). Simt încă vremurile când alegerile erau simple, când viața era prețuită. Vremurile când se punea accentul pe onoare, pe pasiune și sacrificiu, pe iubire. Și peste ele nu treceam.
Am să te aștept, țara mea! Și nu-mi pasă cât va dura! Nici dacă eu nu mai am timp. Dar copiii, copiii copiilor, copiii copiilor copiilor încă mai au loc „de foșnet în auz, balade, epopei, canțone, istorii... și atâția ochi de anemone...“ Încă mai au loc de „țipătul de libertate, de vinul nebăut, de cântecul uitat nescris, de gesturi vechi, uitate arte...“ Încă mai au loc de un vers ce ne dezleagă să „șoptim măcar ori ca să scriem, dintotdeauna și fără sfârșit, numele sfînt, celălalt și de taină, de ieri și de azi și de mîine, de-a pururi, ca un ecou de rugă...“ (Romulus Vulpescu).
Am să te aștept, țara mea!
Chiar dacă azi ești fără apărare în fața morții, a spaimei, a durerii, a fricii...
Am să te aștept, în fiecare dimineață! Și n-am să renunț la tine! Nici în nefericire, nici în suferință!
Eli Gîlcescu
5 Decembrie 2018, Toronto
Vasile Baghiu
RăspundețiȘtergereDe Ziua Culturii înţeleg din nou că nu trebuie să aştepţi nimic de la ţara aceasta, nici de la statul acesta, nici de la oamenii care trăiesc aici. Nici de la instituţii, nici de la nimeni nimic. Şi nici să te plângi deloc, pe niciun motiv, niciodată. Orice proiect (cultural, cum altfel?) la care trudeşti trebuie să fie doar de amorul artei, doar pentru că aşa înţelegi tu să-ţi trăieşti viaţa. Orice altă atitudine arată naivitate, lipsă de realism şi aşa mai departe. Trebuie doar să munceşti, să oferi totul, să te dăruieşti. Restul nu mai e treaba ta. A, mai este o variantă: să pleci. Dar asta depinde de cum eşti alcătuit sufleteşte. Cei slabi de înger, sentimentali, "păcătoşi" nu au nicio şansă.
Mai mult, Liiceanu se intreaba, retoric, dar fara a-si ascunde stupoarea, cum poate un profesor care a predat dreptatea sa treaca "in slujba diavolului infractorilor".
RăspundețiȘtergere"L-am auzit in seara aceasta pe un profesor de drept prostituand dreptul, punand in spatele procurorului-sef erorile judiciare din Romania, deplangand condamnarea nevinovatilor, ca si cum n-ar fi stiut foarte bine ca nu procurorii condamna, ci completele de judecata.
Cum e cu putinta, m-am intrebat, ca un om care a predat la Universitate dreptatea sa ajunga, ca magistrat, profesor de drept si ministru al Justitiei, sa tradeze justitia? Cum a putut trece din slujba Dumnezeului dreptatii in slujba diavolului infractorilor? Cum poate sa-si pateze, in crepusculul carierei, destinul si viata?"
Citesc că numai morţii şi nătângii nu sunt trişti. Cei din urmă, niciodată. Afară e trist totul, și cerul se lasă vânăt, întunecat şi ostil. Mă doare și plâng. De gânduri de prea departe, uitând cu totul de noi, de casele ofilite și lâncede, de oamenii care au devenit la fel de hoți ca și hoții... Mă doare și plâng. Cum am ajuns așa și cum s-au întâmplat toate, de ce în gândurile mele sunt tot mai departe. Mă doare și plâng. Plâng pentru că de aici înainte nu voi mai fi la fel. Iartă-mă, nu mai sunt cea de ieri, alaltăieri. Am tot sperat că fiecare dintre noi nu e decât un om în drum spre ceva frumos... M-am înșelat. Omul din om nu mai există. Mă doare și plâng. (Eli Gîlcescu)
RăspundețiȘtergere