Dominic Fritz
Azi a murit fostul președinte al Germaniei Horst Köhler. 7 ani, între 2012-2019, am fost cel mai apropiat colaborator al lui. Mi-a fost mult mai mult decât doar un șef. A fost un mentor și o inspirație pentru o viață.
Puțini știu că mama lui s-a născut la Brașov, iar tatăl era țăran german din Basarabia.
Spre deosebire de mamă, Köhler nu a vorbit română, în afară de cuvântul „mămăligă“, mâncarea preferată din copilărie.
E numit director al Fondului Monetar Internațional, unde gestionează crize financiare în lumea întreagă. În 2004 devine primul președinte al Germaniei fără să fi fost politician înainte și primul care nu s-a născut în Germania. Vorbește direct cu cetățenii și critică politicienii mai mult decât le place lor. A prevăzut fragilitatea democrației cu mult înainte să devină o problemă evidentă și existențială.
Când am devenit consilierul lui personal în 2012 eram la început de carieră, iar el avea libertatea și experiența unui fost președinte care a vrut să se pună în slujba temelor în care chiar credea.
Am călătorit cu el pe patru continente, unde a lucrat neobosit ca sfătuitor pentru mulți aflați la putere și mediator de pace pentru ONU. Etica lui de muncă și obsesia lui pentru fiecare detaliu m-au exasperat și impresionat. “Trebuie să te chinui!” mi-a zis mereu, convins că lucrurile bune necesită sacrificiu și tenacitate.
Sursa lui principală de energie a fost încrederea în potențialul oamenilor.
Acum o lună mi-a scris de ziua mea că vrea în sfârșit să mă viziteze la Timișoara anul acesta. I-am raspuns:
“Niciodată nu v-am înțeles când l-ați tot citat pe filozoful Karl Popper: ‘Optimismul este datorie.’ Abia de când sunt primar îmi este clar cât de mare este responsabilitatea de a crede constant că lucrurile pot și vor fi mai bine și de a lucra în acest scop. Vă aștept la Timișoara!”.
Nu a mai fost să fie. Dar azi am aflat că scrisoarea mea i-a fost citită cu câteva zile înaintea morții sale. Mă consolează gândul că i-am putut spune cât de mult m-a marcat și că îi împărtășesc optimismul și simțul datoriei în țara mamei sale.
