Epidemia de conformism

El nota în jurnalele sale disperarea de a fi singurul „om” într-o lume care se animaliza, care adopta uniforma și sloganul în locul gândirii critice. Piesa „Rinocerii”, scrisă mult mai târziu, în anul 1959, este de fapt o cronică documentară a Bucureștiului din anii 1930-1940. Ionescu nu a inventat epidemia de conformism; el doar a descris ceea ce văzuse la Capșa și în universități, unde intelectualii rafinați deveneau brusc brute fanatice. Plecarea sa în Franța, în anul 1942 (cu ajutorul prietenilor, deși el ura regimul), nu a fost o simplă migrație, ci o evadare dintr-un ospiciu ideologic. Eugen Ionescu a devenit universal tocmai pentru că a purtat în el trauma României, transformând coșmarul tinereții sale în capodopere care avertizează asupra pericolului totalitarismului, fie el politic sau familial.

Măriuca

Tatăl, mort în închisoare la 48 de ani, era filosoful Mircea Vulcănescu iar Măriuca, fiica sa, și-a petrecut o bună parte din viață în căutarea părintelui pierdut, adunând amintiri și povești de la cei care au stat în închisoare cu el. Ea însăși a fost arestată la 18 ani doar pentru că era fata lui Mircea Vulcănescu.

Într-adevăr, un om ca Mircea Vulcănescu se naște o data la 100 de ani. Mihai Șora îl numea „polul linistit“ al generatiei din care făceau parte și Emil Cioran, Mircea Eliade, Eugen Ionescu îar Virgil Ierunca vorbea despre „părintele risipitor al literaturii noastre“. In câteva zile, Mircea Vulcănescu „a pierdut tot: avere, glorie, situație socială și academică, familie, libertate. Dar a rămas același. Nu s-a îndoit și nici n-a tăgăduit“ scria Mircea Eliade despre „fratele rămas departe“. Ca fost subsecretar de stat la Ministerul de Finanțe, între ianuarie 1941 și august 1944, în guvernul lui lon Antonescu, a fost judecat în 1946 si condamnat la opt ani temniță grea. A murit pe 28 octombrie 1952, în închisoarea din Aiud. Legenda spune că ultimele sale cuvinte au fost: Să nu ne răzbunați!

Radio România Cultural