Cântă zorile cu dor

Era o liniște surdă pe coridorul de la oncologie, întreruptă doar de gemetele înfundate ale pacienților din saloane.

Așteptam pe canapeaua din hol terminarea tratamentului, numărând picăturile din soluția perfuzabilă, când se deschide larg ușa unuia dintre saloane și astfel o văd pentru prima dată pe Mihaela, o puștoaică de 22-23 de ani, însoțită de mama ei. Imediat mi-a sărit în ochi bandajul chirurgical pe care îl purta pe cap. Ajunge în dreptul meu și mă întreabă dacă se poate așeza lângă mine, șoptindu-mi : "Am auzit că noi doi suntem cei mai tineri pacienți de pe secție".

Am zâmbit și am invitat-o lângă mine, încercând să mă prefac că nu m-au cutremurat vorbele ei. Am povestit mult în după-amiaza aia. Țin minte că am râs și am plâns împreună. Mihaela avea o tumoră pe creier, operată în primă fază, urmată de o recidivă. După recidivă, tumora a devenit și mai mare, inoperabilă.

Știa toate aceste detalii, însă spera că tratamentul o va face bine. I-am aratăt fotografiile mele, ne-am bucurat împreună și i-am promis că într-o zi mă va însoți pe coclauri spre a simți tot ce vede în fotografii.

Mi-a povestit despre băiatul pe care îl iubea și care a fost un laș când Mihaela a descoperit boala, părăsind-o. O înțelegeam, o ascultam dar în interiorul meu urlam de furie și nedreptate. I-am luat mână și i-am promis că toate lucrurile astea vor trece, iar ea va întâlni pe cineva care o va iubi exact așa cum este. Brusc, suferința mea pălea în fața poveștii copilului ăsta....

Ne vedeam în fiecare zi și deși o încurajam și îi promiteam tot ce-mi trecea prin minte, starea ei de sănătate se agrava. Durerile erau constante și o măcinau. Avea zile când nu se ridica din pat, le vizitam în salon, pentru că mama ei era nedezlipită de ea.

În ziua când îmi terminam a patra cură de chimio, urmând să plec acasă, am trecut să o văd înainte de plecare. Era în pat, m-am așezat lângă și am luat-o iar de mână, abia vorbea din cauza durerilor. I-am spus că plec pentru câteva zile, dar am să mă întorc, la care ea : "Pe mine cui mă lași ? Ia-mă cu tine".... m-am blocat, nu știam ce să-i răspund, am zâmbit și îi spun : "Am să mă întorc și-am să te iau cu mine pe dealuri la fotografie, promit!"

Am ieșit din salon cu inima cât un purice și cu sufletul făcut bucăți pentru că știam în sinea mea că mint și nimic din tot ce am promis nu voi duce la bună îndeplinire....

M-am întors după o săptămână la tratament, iar prima întrebare pe care am adresat-o asistentelor a fost unde e și cum se simte Mihaela : "Nu ai auzit Cătălin ? Mihaela nu mai este, zilele trecute a avut loc înmormântarea ei".

Ce am simțit după, am să țin doar pentru mine...

4 februarie, Ziua Internațională de luptă împotriva cancerului, o zi care dacă pentru cei mai mulți nu înseamnă nimic, pentru noi înseamnă totul.

Ai fost un erou Mihaela și într-o zi ne vom reîntâlni spre a-mi duce la îndeplinire toate promisiunile făcute

Trăiți ca și cum ziua de mâine nu mai vine! (Cătălin Urdoi) 

Nu știam de această zi.

Nu l-am uitat. Încă îl citesc cu drag.

D-zeu să-i lumineze mereu calea! (Gia Ionasu)

Azi ar fi fost și ziua lui Ștefan Dumitru Afrimescu. (Eli Gîlcescu)

Vă rog să mai aprindeți o lumină din cuvântul vostru pentru a întreține această prețioasă amintire a unui poet răzvrătit, dar talentat! (George Colpit)

Cât o să-mi fie de dor (l)
Doamne, cât o să-mi fie de dor şi cât de bine-o  să-mi fie. Mă doare,  Doamne, câte-un nor şi  de tălpi mă trag firele de iarbă. Mă mai doare  când şi când câte-o…  amintire vagă despre  viaţă, depre una, despre  alta, cel mai rău mă doare însă golul crescut în jurul  meu. Nu-mi trebuiesc, Doamne, nici munţi, nici  fântâni arteziene, vreau  doar un miracol să-mi  trimiţi şi mai doresc o  imagine cu caii de pe Marte nechezând.

Cât o să-mi fie de dor (ll)

Atât de fragil am ajuns,  că poţi să vezi prin  mine răsăritul în apus. Doamne, cât o să-mi fie  de dor de mine, de cel încă nenăscut. Să mor  de-o fi, atunci să mor,  când n-are să-mi mai fie  dor nici de lume, nici…  de flori, nici măcar  de tine, Doamne,  Deocamdată de lumină  şi de aer mi-e mai dor,  şi de liniştea şi tihna  de-altă dată. Deocamdată..

Mă-nserez…

Mă-nserez cu voi odată şi adorm de unul singur  pe la cinci sau şase dimineaţă taman când piersicului din  balcon îi dau mugurii de gheaţă.  Alteori, mă-nserez de unul singur  pe la trei sau patru dimineaţă şi adorm cu tine-n braţă,  dar... abia a doua zi, când pe cer  sunt traşi pe roată îngerii...  apocalpsei şi sfârşitul se amână, pentru veacul următor!

Visul următor!

Se făcea că eram fulg de nea

și învăţam să zbor, sau voi

nu 

ştiaţi că şi fulgii de zăpadă

iau

lecţii de zbor!? 

Tot exersând, m-am

pierdut 

de ceilalţi confraţi

şi-am... 

aterizat în palma unei tinere

ieşită la pierdut de timp şi

la 

vânat de fulgi de... zăpadă!.

Am rugat-o să mă lase să

cad, 

la ea în palmă fiind foarte

cald, 

riscam să mă topesc înainte 

de-a ajunge la întâlnirea

ce-o 

aveam cu bolidul de-anul

trecut

căruia-i spărsesem la primul

fool

contact un „far”, el

julindu-mi doar

foarte uşor „caroseria”, în

timp

ce traversam cerul chiar pe

„zebră”!. 

În aceste condiţii, nu mai

aveam 

cum ajunge la reîntâlnirea

cu 

bolidul pentru reconstituirea

faptei. 

Şi astfel, viaţa mea ar fi putut dura

fix cât a... unui fulg de zăpadă. 

Ștefan Dumitru Afrimescu