Tăcerea în care ne adâncim

Ioan Stanomir 

Orice basm al copilăriei începe cu un lătrat de câine: asemeni unui clinchet de clopoţel al iernii, el vesteşte apropierea acelei fericiri care nu poate muri. Orice basm al copilăriei îi cuprinde pe ei, pe câinii noştri, pe cei care aşteaptă clipa jocului şi a bucuriei. Orice basm al copilăriei este casa în care ei, câinii noştri , se aşază, umbre delicate, spre a ne veghea. Orice basm al copilăriei este o cărare străjuită de mişcările lor agere, de parcă tot acest prinos de bucurie ar fi destinat să se înalţe, ca un curcubeu peste un cer de vară târzie.

Câinii noştri sunt mereu aproape, pentru a ne reaminti, tandru şi şui, că, dincolo de zilele de ecrane tactile, se află împlinirea de nori şi de flori a dragostei şi zâmbetului. Căci ei nu pot îmbătrâni, la fel cum nu pot îmbătrâni nici cărţile de poveşti. Statornicia lor le dă tăria unor duhuri ale locurilor: mormintele lor simple cresc în timp ca o livadă de meri, luminate de anotimpuri.

Dragostea firavă a câinilor noştri este asemeni unui fir al ariadnei. Atunci când totul pare pierdut, atunci când pustiul pare copleşitor, atunci când absurdul ne ispiteşte cu creneluri fără de capăt, mângâierea lor simplă ne dezvăluie un chip al lumii pe care îl credeam uitat. Celor ce visează ei le aduc înapoi amintirile, ca şi cum acestea ar fi ascunse în mingea ce sare, elastic, în alergarea lor. Celor ce ei jelesc ei le dăruiesc surâsul nostalgic, însoţindu-i, discreţi, în peregrinările inimii lor. Tuturor ei le deschid întinsul unei amieze ce nu se poate sfârşi: osteneala amară a singurătăţii nu îi mai poate atinge, atunci.

Dragostea tenace a câinilor noştri este oglinda în care ne putem contempla, curăţaţi de zgura zilelor noastre. Tăcerea în care ne adâncim, alături de ei, este cărarea nostalgiei. Cerul pe care îl privim, alături de ei, este cerul în care regăsim culorile materne ale împlinirii dragostei. Mâna care întârzie pe blana lor este cea cu care, în vis, alegem să mângâiem duhurile celor pierduţi, ca într-o adiere. Vorbele pe care le rostim, spre a fi ascultate de ei, sunt glasul în care se simte adierea marilor vacanţe de altădată.

În fiecare dintre câinii noştri se află un Milou în căutarea acelui Tintin fără de care aventura nu se poate naşte. Regatul lor este un regat al jucăriilor şi al visării, un regat în al cărui întins moartea amuţeşte, spre a face lor ritmului delicat al continuităţii. În bucuria înseninată a câinilor noştri întrevedem, ca într-o străfulgerare de vis, tihna eternă a amiezei în care ne va fi dat să ne cufundăm, când pragul va fi fost trecut. Căci ei, câinii noştri, ne vor întâmpina şi în acel întins al revederii: printre pescăruşi şi trandafiri, ei se vor bucura de lumina dragostei stângace.

Iar atunci, după ce sfârşitul ne va fi dăruit împăcarea, basmul lor va fi şi basmul nostru .Uniţi, părinţi, bunici şi căţei se vor topi în paginile unei poveşti simple. Ca într-o fotografie de demult, visarea se va răsfrânge pe chipurile lor, iar sufletele lor , plutind, vor descoperi, eliberate, casa de vânt a dragostei de dincolo de moarte.

https://www.marginaliaetc.ro/despre-dragostea-firava-a-cainilor-nostri/