Cât de târziu, Angela!

O caut printre amintiri, mereu aceeași, și sun, sun, iar la celălalt capăt al firului, robotul: „momentan clientul apelat nu poate fi contactat. Te rugăm să încerci mai târziu“.

Cât de târziu? Atunci când totul pare de negăsit, atunci când durerea e prea mare? Atunci când ar fi trebuit s-o plâng la căpătâi? Când durerea nu se poate sfârși, întinsă de-a lungul unei nopți. Unde voi mai face popas în București? Acolo unde, o parte din noi, din tăcerile noastre, au rămas adâncite (Str. Serdarului, Nr. 11).

Și surâsul nostalgic, discret, surâsul unor amintiri de neuitat. Atât de firești și de sincere, visuri ce am crescut, totdeauna, motiv de bucurie din orice.

Doamne, până și crucea ne-am dus-o împreună! Să fi fost singura noastră vină? Că am rezistat împreună, știind ce este mai important în viață. Cu o poezie a noastră despre tot atâtea lucruri serioase, niciodată cu jumătăți de măsură.

Nu avem fotografii. Dar avem o lume de povești adevărate. Nu ne-am scris scrisori, dar fiecare zi știa de noi, parcă ne urmărea cu duioșie. Am trecut împreună peste multe. Am trăit să ne vedem copiii la casele lor, nepoții.

Și așa, an de an, ne-am ales cu o prietenie de suflet.

Azi nu o plâng. Mă bucur  pentru ce a lăsat în urmă. Pentru că știa încotro merge. Sufletul ei nobil și dezinteresat, vrednic de cununa martirului. Mă bucur pentru că era printre cei care nu mi-ar fi făcut vreun rău. Puneam mâna în foc pentru ea. Doamne!  Despre foc și supraviețuire, într-o altă poveste.

Prea devreme, prea repede, cumplita boală a luat-o dintre noi.

De ieri mă gândesc numai la ea. Și îmi pare tot mai aproape.

Eli Gîlcescu

16-17 iulie 2021