Ultimele...

Este cartea unui trup somat să se predea și a unui spirit care nu poate fi supus. Cele două energii sunt reunite în una și aceeași personalitate: scriitorul, gânditorul, luptătorul Ion D. Sîrbu, autorul ultimului mare roman al rezistenței spirituale în fața dictaturii din literatura română, „Adio, Europa!” (apărut în 1992-1993). Am reușit, grație regizorului Bogdan Cristian Drăgan, acum plecat dintre noi (Bogdane, nu te-am prețuit niciodată la adevărata ta valoare, grăbiți cum suntem să vedem numere acolo unde sunt nume!), să punem în scenă o adaptare după acest roman. Publicul celor câteva reprezentații a fost uimit de adevărurile lui Sîrbu, spuse sub masca ironiei sau a culturii filtrate de suferință, de iubirea pentru umanitate și de caritate față de biata ființă umană.

„Ultimele”(Ed. Măiastra, Târgu Jiu, 2020), o ediție de scrieri inedite dar și edite, a apărut grație muncii neobosite a truditorului Toma Velici, cel căreia doamna Elisabeta Sîrbu, egeria scriitorului, i-a permis să reconstituie o viață și o operă prinsă ca bobul între pietrele de moară, cu expresia lui Soljenițîn. Un jurnal pe viață și pe moarte aflat sub crucea grea a acelui de profundis clamavi ad te Domine („Doamne ai grijă de numele și de scrierile mele!... Nu am știut să mă rog, dar am trăit ca o rugăciune”). Un bărbat de 70 de ani scrie pe patul de spital pagini de o stoică acceptare a finalului, o confruntare ultimă a scriitorului cu sine însuși și cu lumea, din perioada în care a fost operat la spitalul din Craiova de cancer în gât („Gura mi-a devenit o Sahară, fiecare înghițitură, un chin”). E același puternic, cultivat, natural, neîmpiedicat în gratuități ale spiritului intelectual român gata să depună mărturie despre vremea sa: „Am trăit ratat, o epocă ratată, într-o țară hiperratată. Am trăit marginal, nu la capătul Europei, ci la sfârșitul ei.”

Paginile în flăcări ale aceste cărți „ultime” reprezintă chintesența gândirii unui om care a scris romanul acelei condition roumaine (cum se subintitula „Adio, Europa!”) și care știe că se află în fața zidului negru fără un bilanț pozitiv: „Mă sting – ca și tata, ca și Blaga, într-o lume total confuză și falsă într-o țară rătăcită prin dogmatism, încăpățânare de sus, și multă, enorm de multă prostie afro-asiatică.” Probabil că pentru asta sunt scrise jurnalele (scrisul e un formidabil anestezic al morții, spune undeva), inclusiv pentru îmblânzirea posterității și pentru lămurirea cu sine în vederea întâlnirii cu acel Dumnezeu, pentru el, fără chip: „Doamne, dă-mi încă un an, să pot să-mi scriu cartea rătăcirilor și iluminărilor mele!” (cap. II, De pe patul de spital, jurnal, 21 noiembrie 1988-10 aprilie 1989). E trist, e supărat, încă luptă cu propriul agnosticism și recunoaște (acolo unde nu critică aspru scolasticismul anumitor cărți de teologie): „Mă rog ca un căruțaș șchiop.” Le scrie prietenilor (unii cunoscuți direct, alții nevăzuți la față vreodată), Virgil Nemoianu, Mariana Șora, Olga Caba, N. Carandino, Lucian Giurchescu, Ștefan Aug. Doinaș, David Prodan, Alexandru Paleologu etc., scrisorile ultimului an din viață. Este pe rând grav, febril, fermecător, sperând într-o miraculoasă refacere (caută Bleomicină pe care și-o procură cu o mie de lei studenții sârbi de la Universitatea din Craiova) și se mărturisește unui prieten: „Am supraviețuit sub-existând”. Însă scriindu-și opera, revizitând memoria proprie și istoria neamului din care face parte, înțelegând ca nimeni altul soarta patriei sale („Doamne, apără-ne Țara și Poporul de urâciunea pustiirii!“), sprijinit de iubita sa soție Elisabeta (Lizi, un înger. O strig (cât pot, cum pot) vine și mă ține de mână. Nu pot vorbi, mă uit in ochii ei. Iar ea îmi vorbește ca unui copil bolnav.), gândind la cărțile pe care le-ar fi putut scrie dacă mai avea timp: „Ultima iarnă? Afară ninge. Niciodată iarna nu fu mai frumoasă. Capul îmi vuiește de somnifere, limba mi-e umflată. Aș mai fi avut de scris măcar trei cărți grele. Mintea românului cea de pe urmă.” Ultima iarnă cu #Ion D. Sîrbu a fost ultimul anotimp al comunismului din care scriitorul a evadat, într-un septembrie al anului 1989, deși tare mult și-ar fi dorit să vadă urâciunea pustiirii căzută din locul ei aparent de neclintit. Dacă ar fi trăit după 1990, să vadă ce am devenit azi

Nicolae Coande

https://tncms.ro/wp-content/uploads/2002/04/spectActor_01-ian-apr-2021-web.pdf

https://antoneseiliviu.wordpress.com/2021/05/07/spectactor-nr-1-ianuarie-aprilie-2021/