Un om special, daca te gândești, fie si numai la faptul că si-a asumat venirea
pe lume a nu mai puțin de 4 copii superbi, cu vârste si preocupări foarte
diferite, de la medic rezident (cel mai mare), pana la școlar în clasa a II-a (cel
mai mic)!
A lucrat pana in ultima clipa, asumandu-si burnout-ul!
A lucrat pana in ultima clipa, asumandu-si burnout-ul!
Cand scriu această postare am sentimentul crunt al
zădărniciei –povara implacabilă a inutilității – acesta este din pacate
cuvântul!
Da, ma simt, privind chipul acestei doamne, colega noastra, prematur plecată dintre noi, ca fiind perfect inutilă în acțiunile noastre de recunoaștere a statutului corpului medical, al drepturilor noastre, ca medici!
Simt acum cu amărăciune că degeaba am incercat sa facem ceva, pe ea nu am putut să o salvăm.
Si nu ma pot abtine sa nu remarc faptul că vinovăția asta cumplita nu e numai a mea. E a tuturor celor ce ne reprezinte profesia! Instutional vorbind!
Colegiul Medicilor din București, de peste un an asteptam sa publicati studiul de burnout.
Au murit de atunci 5 doctori. Patru în garda si unul de epuizare! Cati mai trebuie sa moara ca sa promovați conceptul? Sa opriți epuizarea ??
Colegiul Național Medicilor, ati cumparat sedii de 1. 000.000 euro, cati bani dati copiilor orfani ai medicilor ce sa isi continue viata la nivelul cumplit de acum, acela de a trăi fără de un părinte? Ce suma ati votat în AGA pentru ei? Ca părinții lor v-au platit sediul ala nenorocit de 617 mp, nu merita si copiii lor o fărâmă de recunoștință? De regret? De susținere?
Ma opresc aici cu comentariile vis a vis de Colegiu. Mi-e imposibil sa mai scriu acest cuvânt. In plus, azi este despre un om bun, ce s-a prăpădit mult prea devreme, care a învățat pe altii tot ce stia, un om generos ce nu merita această soartă!
Dumnezeu sa o odihnească în pace!
Da, ma simt, privind chipul acestei doamne, colega noastra, prematur plecată dintre noi, ca fiind perfect inutilă în acțiunile noastre de recunoaștere a statutului corpului medical, al drepturilor noastre, ca medici!
Simt acum cu amărăciune că degeaba am incercat sa facem ceva, pe ea nu am putut să o salvăm.
Si nu ma pot abtine sa nu remarc faptul că vinovăția asta cumplita nu e numai a mea. E a tuturor celor ce ne reprezinte profesia! Instutional vorbind!
Colegiul Medicilor din București, de peste un an asteptam sa publicati studiul de burnout.
Au murit de atunci 5 doctori. Patru în garda si unul de epuizare! Cati mai trebuie sa moara ca sa promovați conceptul? Sa opriți epuizarea ??
Colegiul Național Medicilor, ati cumparat sedii de 1. 000.000 euro, cati bani dati copiilor orfani ai medicilor ce sa isi continue viata la nivelul cumplit de acum, acela de a trăi fără de un părinte? Ce suma ati votat în AGA pentru ei? Ca părinții lor v-au platit sediul ala nenorocit de 617 mp, nu merita si copiii lor o fărâmă de recunoștință? De regret? De susținere?
Ma opresc aici cu comentariile vis a vis de Colegiu. Mi-e imposibil sa mai scriu acest cuvânt. In plus, azi este despre un om bun, ce s-a prăpădit mult prea devreme, care a învățat pe altii tot ce stia, un om generos ce nu merita această soartă!
Dumnezeu sa o odihnească în pace!
Livia David
Eli Gîlcescu
RăspundețiȘtergereGreu de comentat. Trebuie să fi trecut pe acolo și să-i fi văzut cum ard. Nu-i de loc atât de simplu pe cât pare din afară. Atunci când îi vedem îngenuncheați de oboseală, atunci ne gândim la ei. Sau numai când lumina lor se stinge. Fără ca cineva să le mai poată sări în ajutor.
I-am văzut muncind zi-lumină, noapte-lumină. La spitalul Sfânta Maria, doamna conferențiar Violeta Bojincă mi-a oferit cartea de vizită, spunându-mi s-o sun numai după ora 7 pm, dar nici atunci, după 8, 9 pm sau la miezul nopții. Pleacă din spital foarte târziu. Pacienți, studenți, urgențe, cursuri...
La Spitalul Universitar București, medicii încep să se retragă pe la ora 6 pm, pentru o pauză de masă. Revin unii pentru tura de noapte. Sau pentru intervențiile coronariene. Abia la ora 10,30 pm am fost chemată. Acolo se lucra intens. Bolnavii erau programați până dimineața. Sala era plină de studenți, cadre medicale. Nu am simțit oboseala pe chipul lor. Unii mă încurajau cu un zâmbet.
Eli Gîlcescu
RăspundețiȘtergereSe spune că uliul, când își înfige ghearele în trupul prăzii, are ochii ca al ei.
Nu știu ce ochi avea doamna doctor Gavrilă, dar știu acum cine este vinovat de moartea ei. Întâmplările pe care le-am citit sunt crude. Starea de oboseală în care sunt aduse cadrele medicale, nu se poate uita, mai ales când pentru unii ceasul rău, ceasul fatal s-a oprit prea devreme. Zadarnic mă lupt cu aceste întâmplări care îmi răsar în minte mereu. Cum să le înăbuș, când de curând am fost în mijlocul lor. Dacă, epuizat de oboseală, în timpul coronarografiei i se făcea rău medicului Stoicescu. Ce se întâmpla cu mine? Nici nu vreau să mă gândesc. Încep să cred că nimănui nu-i pasă. Nici dacă îmi pierd orice urmă de încredere în actul medical, de stimă și respect pentru medici.