În acest început de noiembrie, însorit ca niciodată în România şi mohorât ca întotdeauna în Belgia, o frază găsită printre lecturile care mă ajută să-mi onorez o promisiune faţă de Dilema Veche mi-a iluminat gândurile : „réapprendre l’admiration de ce qui n’a pas de prix”. Să reînvăţăm să admirăm ceea ce nu are preţ.
Răul pe care îl străbate ţara noastră şi răul pe care îl resimţim la nivel mental, afectiv, intim sau public, poate că vine şi din asta: vreme de ani lungi, zi după zi, ni s-a retras şi am pierdut capacitatea de a admira. Capacitate, reflex, imbold, orice ar fi, admiraţia este felul în care recunoaştem o valoare care ne depăşeşte, dar ne încântă şi ne umple de bucurie, dă sens unei frânturi din viaţa noastră, iluminează o parte din întunericul în care orbecăim.
Admiraţia este o trăire spontană şi sinceră, este dovada că există oameni şi lucruri nepreţuite, ori al căror singur "preţ" este valoare lor inestimabilă.
Şi ceea ce putem constata în România este măsura în care s-au rărit cei care ne merită admiraţia. De aceea moartea Regelui Mihai a provocat atâta tristeţe: pentru că, indiferent de convingerile noastre personale, ne-a părăsit cineva demn de admiraţie. De aceea îl preţuim atât de mult pe Mihail Şora, simbolul drept al unui veac strâmb, şi de aceea suntem atât de însetaţi să ne arătăm admiraţia cui o merită. Şi deoarece reuşim tot mai rar să găsim întruchipări ale admiraţiei, o forţăm să se adapteze prin mistificare şi idolatrizare (de la dacopatie, la istoria eroică sau la diferite personaje cu reputaţie îndoielnică).
În sfârşit, cred că eşecul proiectului european ţine tocmai de faptul că şi-a pierdut din neatenţie capacitatea de a atrage admiraţia europenilor. Dincolo de Bruxelles şi dincoace de politici, pot să confirm însă că Europa rămâne, în ciuda tuturor, demnă de toată admiraţia noastră.
Aşa că poate că ar fi timpul să reînvăţăm să admirăm, fără să ne minţim. Acesta ar trebui să fie un pas în reconstrucţia demnităţii româneşti.
Pe cine aţi admira azi în România? Și de ce?
Ciprian Mihali
RăspundețiȘtergereDacă România e stat capturat, el e capturat în scheme de putere feudală, anti-moderne, mistificatoare, lipsite de orice moralitate, dar îmbibate de o religiozitate care-i preferă pe credincioși robi fideli și creduli, cu un aparat represiv în slujba ciocoilor locali și, mai ales, cu instituții fake, simulate și paralizate. În acest moment, nicio instituție nu mai este în slujba cetățeanului, toate sunt aparate represive, de urmărire, de pedepsire, de descurajare, de penalizare.
Sarcina oricărei guvernari viitoare care se vrea altfel este să creeze România ca stat modern, cu cetățeni în loc de șerbi și cu instituții în loc de complicități și rețele de infractori la putere. Între minoritatea civică și modernă, pe de o parte, și marea masă de iobagi aflați la cheremul baronilor centrali și locali se întinde pâcla groasă a unui ev mediu reîncălzit după nevoi.
Din acest punct de vedere, prima sută de ani a României a eșuat. Poate reușește măcar a doua.
Ciprian Mihali
RăspundețiȘtergerePromovarea celor agramați și slugarnici și disprețul politic pentru omul cultivat, pentru expert sau pentru profesor face ca toate politicile publice să fie făcute după ureche, iar investițiile în cunoaștere să fie nule. Orbecăim în aproximări, în sondaje false și în minciuni propagandistice, ne repliem pe certitudinile mărunte și violente ale identității, știm totul, nu mai trebuie să ne învețe nimeni nimic. De acea nu dăm doi bani nici pe educație, nici pe cunoaștere, nici pe diplomație.
”Aproape toţi marii intelectuali şi artişti români din secolul al XX-lea au murit în Occident!”
RăspundețiȘtergere