După ani petrecuți la catedră, am ajuns să mă întreb dacă mai avem voie să spunem deschis ce se întâmplă, de fapt, în unele dintre clasele noastre. De fiecare dată când un profesor vorbește despre indisciplină, lipsă de respect sau despre faptul că nu își poate desfășura ora în condiții normale, apare aproape imediat aceeași întrebare: „Dar profesorul ce a făcut, că cel mai probabil a meritat?”.
Aș vrea să vă spun ce face profesorul!
Intră în clasă cu lecția pregătită, cu materialele puse la punct și cu intenția de a-i ajuta pe toți copiii, inclusiv pe cei care învață mai greu sau au rămas în urmă. Începe ora și, uneori, după numai câteva minute, constată că nu mai predă, ci începe să gestioneze situații.
Un elev vorbește fără oprire, altul îl provoacă, doi se ceartă, cineva aruncă un obiect, altcineva scoate telefonul, iar râsetele se răspândesc imediat în clasă.
Profesorul oprește lecția, atrage atenția, încearcă să calmeze lucrurile și apoi reia explicația. După câteva minute, povestea se repetă.
Mă întreb: din cele 50 de minute ale unei ore, câte mai rămân efectiv pentru predare și învățare? Pentru că într-o clasă nu există un singur copil. Sunt 20, 25 sau 30 de copii, fiecare cu dreptul lui de a învăța. Iar aici mi se pare că apare una dintre cele mai mari nedreptăți din școala de astăzi: pentru a proteja un elev care perturbă permanent activitatea, ajungem să afectăm drepturile tuturor celorlalți.
Copilul care vrea să învețe stă în banca lui și așteaptă. Așteaptă să se facă liniște, așteaptă să se termine conflictul, așteaptă ca profesorul să poată explica din nou. Între timp pierde lecția, exercițiile și, uneori, chiar motivația. Iar la final, când rezultatele nu sunt cele așteptate, tot profesorul este întrebat de ce elevii nu au performanțe.
Nu spun că un copil cu probleme de comportament trebuie etichetat sau abandonat. Dimpotrivă, cred că fiecare copil trebuie sprijinit.
Dar sprijinul nu poate însemna că ceilalți trebuie să suporte orice comportament, indiferent cât de mult le afectează activitatea. Un elev care are dificultăți de comportament are nevoie de consiliere, de familie implicată, de specialiști și de un plan real de intervenție. Profesorul nu poate fi în același timp dascăl, psiholog, mediator, asistent social și autoritate disciplinară, în timp ce restul clasei așteaptă să înceapă lecția.
Ni se spune să avem răbdare, să fim empatici. Suntem. Ni se spune să înțelegem că fiecare copil are problemele lui. Le înțelegem.
Dar cine se gândește la copilul care vine la școală ca să învețe și nu poate? Cine se gândește la elevul liniștit, care își face temele, ridică mâna și încearcă să țină pasul, dar pierde o parte din oră pentru că profesorul trebuie să rezolve probleme de disciplină?
Noi, profesorii, îi vedem și pe acești copii. Îl vedem pe cel care încearcă, pe cel care nu înțelege, dar nu deranjează, pe cel care vine fără meditații și fără prea mult ajutor de acasă și încearcă să recupereze singur.
Vedem copilul care ar avea nevoie de încă zece minute de explicații, dar noi tocmai am pierdut un sfert de oră pentru a calma o situație. Și, sincer, acest lucru doare.
Pentru că uite-așa profesorul pleacă uneori din clasă cu sentimentul că nu și-a făcut meseria așa cum și-ar fi dorit. Nu pentru că nu știe și nici pentru că nu îi pasă, ci pentru că nu mai are timpul și instrumentele necesare pentru a preda. Apoi ajunge acasă, pregătește lecția pentru a doua zi, corectează caiete, întocmește documente, răspunde părinților și, a doua zi, o ia de la capăt.
Când spunem că suntem obosiți, ni se răspunde uneori: „Asta v-ați ales. E vorba de vocație.". Ce ușor de zis! Da, am ales să fiu profesoară. Am ales copiii, am ales...
